Interferenţe legislative cu scrieri biblice

Scopul şi rolul dreptului îşi găsesc expresia, în modul cel mai elocvent în garantarea juridică a afirmării personalităţii umane, în împlinirea dezideratelor şi intereselor legitime ale tuturor fiinţelor umane.

Separarea statului de religie este convenţională pe motiv că direct sau indirect acestea se alimentează reciproc în devenire. Dreptul a preluat din religie anumite principii morale fundamentale, iar religia continuă să susţină idealurile statului prin îndemnarea creştinilor de a avea gânduri bune şi a face fapte bune.

Scopul şi rolul dreptului îşi găsesc expresia, în modul cel mai elocvent, în garantarea juridică a afirmării personalităţii umane, în împlinirea dezideratelor şi intereselor legitime ale tuturor fiinţelor umane. Pedepsind tot ceea ce contravine acestor exigenţe fireşti, dreptul promovează idealurile de dreptate şi justiţie atât de apropiate sufletului omenesc [4, p.221]. Dar care este scopul şi rolul religiei? Răspunsul indirect se conţine în dispoziţiile art. 31 din Constituţia Republicii [5] care prevede că libertatea conştiinţei este garantată, iar cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii. Deci, dacă dreptul la religie este admis, conchidem că aceasta are un scop şi un rol care nu contravin scopului şi rolului dreptului sau e admis în măsura în care nu se încalcă normele de drept.

Prevederi similare se conţin şi în art. 1 Legea despre culte [6] care stipulează că orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie. Mai mult decât atât, cultele religioase, potrivit Constituţiei [5, art. 31], sunt separate de stat. Considerăm că acest principiu este convenţional pe motiv că totuşi legislaţia reglementează relaţiile sociale (raportul dintre stat şi culte, înregistrarea de stat a cultelor, dreptul de proprietate, impozitarea, învăţământul moral-religios şi teologic, relaţiile de muncă, asigurarea cu pensii, etc.).

Aşadar, în timp ce dreptul este exprimat prin norme, religia este exprimată de scrierile biblice. În consecinţă, distingem o suprapunere a unor norme legale şi a scrierilor biblice, fapt ce ne confirmă că religia a avut rolul său în formarea dreptului. În secolele XIV – XVII, Domnitorul consulta Sfatul în toate problemele importante care priveau biserica, precum înfiinţarea unei eparhii, mutarea unei mitropolii sau episcopii de la o reşedinţă la alta [8, p.86]. Cu toate că chintesenţa dreptului se regăseşte în scrierile religioase, pe parcursul evoluţiei statului s-a convenit la separarea statului de religie.

Trebuie observat, în acest sens, că Biserica, deşi a pretins cu secole în urmă că deţine autoritatea temporală şi chiar a exercitat-o, în prezent este separată de stat şi nu îşi arogă vreun rol activ în conducerea efectivă a statului. În prezent, majoritatea statelor au un eminamente caracter laic, evidenţiat chiar în textele constituţionale. Deşi este unanim că Biserica nu se implică în politică, uneori, în predicile lor, prelaţii “îndeamnă” credincioşii să adopte o anumită conduită polititcă [7, p.180].

Putem afirma, pe bună dreptate, că ştiinţa dreptului s-a alimentat din valorile general-umane promovate de religie. Raţiunea expusă ne conduce la depistarea mai multor reguli-norme proprii dreptului şi religiei, valori care constituie obiectul de studiu al prezentului articol.

1. Încălcării normei legale în drept îi corespunde săvârşirea păcatului în religie. Potrivit art. 61 din Codul penal al RM [10], pedeapsa penală este o măsură de constrângere statală şi un mijloc de corectare şi reeducare a condamnatului ce se aplică de instanţele de judecată, în numele legii, persoanelor care au săvârşit infracţiuni, cauzând anumite lipsuri şi restricţii drepturilor lor. Pedeapsa are scopul, de a restabili echitatea socială, a corecta condamnatul, precum şi a preveni săvârşirea de noi infracţiuni atât din partea condamnaţilor, cât şi a altor persoane. Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească demnitatea persoanei condamnate.

Astfel, dacă dreptul prevede sancţiuni şi pedepse, atunci religia admite suferinţa drept consecinţă a păcatului. Afirmaţia se confirmă prin scrierile religioase şi anume, în Noul Testament, problema suferinţei se dezleagă definitiv. Şi aici se menţine legătura dintre păcat şi suferinţă, aceasta din urmă fiind socotită ca o pedeapsă pentru păcat. Suferinţa este o realitate dureroasă pentru firea întreagă şi pentru oameni, “care ştim că toată făptura suspină laolaltă şi este până acum în dureri de moarte. Şi nu doar atât, ci şi noi cei care avem pârga Duhului, noi singuri suspinăm în noi înşine aşteptând cu nerăbdare învierea, răscumpărarea trupului nostru” [2, p.208]. În timp ce constrângerea exercitată de stat constituie criteriul absolut al dreptului, necazurile şi suferinţa drept consecinţă a săvârşirii păcatului sunt criteriul absolut al religiei.

În drept pedepsele depind, dar nu sunt identice faptelor ilegale. Astfel, dacă cineva a comis un jaf nu înseamnă că drept pedeapsă va fi şi el jefuit. Un exemplu similar întâlnim şi în religie. Astfel, Cain a ucis pe fratele său Abel. Avea cine să-l omoare şi pe Cain şi Cain avea de cine să se teamă pentru viaţa sa. Dar Făcătorul n-a îngăduit nimănui să-l omoare pe Cain, iar drept pedeapsă a pus asupra lui frica de toată lumea şi tremuratul cu întreg trupul de-a lungul a sute de ani. Meritată pedeapsă pentru prima ucidere de frate şi avertisment limpede pentru ucigaşii de fraţi din toate timpurile. Şi este limpede pentru ce Dumnezeu n-a îngăduit să fie omorât Cain [1, p.91].

Având în vedere cele expuse mai sus, tragem concluzia că pedeapsa atât în religie, cât şi în drept are acelaşi scop.

2. Căinţa sinceră este un alt fenomen propriu dreptului şi religiei. Venim să precizăm că în drept constatarea acesteia este condiţionată de persoana judecătorului care din intima convingere va aprecia prezenţa sau absenţa căinţei, pe când în religie, persoana e situată faţă-n faţă cu propria persoană, care, pe lângă faptul că se căieşte, trebuie să se convingă pe sine însăşi de sinceritatea căinţei.

Potrivit art. 53 din Codul penal al RM [10], persoana care a săvârşit o faptă ce conţine semnele componenţei de infracţiuni poate fi liberată de răspundere penală de către procuror în cadrul urmăririi penale şi de către instanţa de judecată la judecarea cauzei în cauzul căinţei active.

Scrierile biblice spun că dacă nu vrei să fii pedepsit nici aici, judecă-te singur, cere-ţi singur socoteală de faptele tale. Ascultă ce spune Pavel: “Dacă ne-am judeca pe noi înşine, n-am mai fi judecaţi. Dacă faci asta şi mergi înainte pe acest drum, vei dobândi cununa. – Dar cum să mă pedepsesc pe mine însumi? m-ai putea întreba. – Plângi, suspină cu amar, smereşte-te, chinuieşte-te, adu-ţi aminte de păcatele tale, unul câte unul. Nu mic mijloc de pedepsire a sufletului este acesta. Dacă ai ajuns la zdrobirea inimii, atunci ştii că prin aceasta mai cu seamă se pedepseşte sufletul. Dacă ţi-ai adus aminte de păcatele tale, atunci ştii câtă durere se naşte de aici. Nu-i puţin lucru pentru îndreptarea ta, adunarea în minte a tuturor păcatelor tale şi trecerea lor pe dinaintea ochilor tăi. Cel care face acest lucru ajunge la o atât de mare zdrobite de inimă, că socoteşte că nici nu merită să mai trăiască. Iar cel care a ajuns la această socoteală va fi mai moale ca ceara. Aşadar, să trecem pe dinaintea conştiinţei noastre cu toată luarea aminte toate păcatele noastre şi vom vedea atunci că suntem vinovaţi de multe păcate” (I Cor. 11, 31) [9, p.498].

3. Orice fărădelege care în drept este numită infracţiune ori contravenţie, iar în religie păcat, are drept consecinţă – pedeapsa. Conform art. 75 din Codul penal al RM [10], la stabilirea categoriei şi termenului pedepsei, instanţa de judecată ţine cont de gravitatea infracţiunii săvârşite, de motivul acesteia, de persoana celui vinovat, de circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea, de influenţa pedepsei aplicate asupra corectării şi reeducării vinovatului, precum şi de condiţiile de viaţă ale familiei acestuia.

Pentru fiecare păcat există doctoria potrivnică păcatului: milostenia, rugăciunea, căinţa, pocăinţa, smerenia, inima zdrobită, dispreţuirea averilor. Dumnezeu a pus nenumărate căi de mântuire, dacă vrem să luăm aminte (Luca, 16, 9) [9, p.499].

4. Există situaţii în care e imposibil a trasa o linie de hotar, la fel cum ar încerca cineva să-şi îngrădească aerul pe proprietatea sa. Fructele căzute sau crengile atârnate pe terenul vecin comportă un regim special. Acest fenome se reflectă în art. 381 din Codul civil al RM [11] care prevede că fructele căzute din pomi sau arbuşti pe terenul vecin se consideră fructe de pe acel teren, iar potrivit art. 388 din acelaşi cod, proprietarul terenului poate să taie şi să-şi oprească rădăcinile de arbori şi de arbuşti care au pătruns la el de pe terenul vecin. Regula se aplică şi ramurilor de arbori şi de arbuşti ce atârnă de pe terenul vecin.

Scrierile biblice redau acest fenomen exemplificând în modul următor: – Părinte, putem să mâncăm nucile căzute pe jos, sau e furt? – Puteţi, acelea sunt milostenie de la ciori, nu e păcat, mâncaţi câte vreţi. – Dar din fructe unui pom care îţi iese în drum?. Da, mâncaţi acolo până vă săturaţi, dar nu luaţi acasă. Puteţi să mâncaţi şi de pe crengile pomilor care deşi au trunchiul în curţile oamenilor, ele sunt la poartă. Aceşti pomi fac milostenie în locul stăpânilor zgârciţi, îşi pleacă crengile peste poartă pentru trecători [3, p.126].

Conchidem că separarea statului de religie este convenţională pe motiv că direct sau indirect acestea se alimentează reciproc în devenire. Dreptul a preluat din religie anumite principii morale fundamentale, iar religia continuă să susţină idealurile statului prin îndemnarea creştinilor de a avea gânduri bune şi a face fapte bune. Toate fenomenele se reduc la principiul de a nu face rău, adică de a nu cauza daune.

Alexandru GULCA,

masterand, Universitatea de Stat din Moldova

Referinţe bibliografice

1. Velimirovici Nicolae. Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi. Ediţia a doua, scrisori misionare – vol.2. Bucureşti: Sophia, 2008. p. 294.
2. Constantin C. Pavel. Problema răului la fericitul Augustin. Bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1996, p. 236.
3. Argatul Ioan. 445 Răspunsuri duhovniceşti ale părintelui Ilarion Argatu la întrebările credincioşilor. Fălticeni: Editura Mila Creştină., 2005, p. 288.
4. Negru Boris, Negru Alina. Teoria generală a dreptului şi statului. Chişinău: Boris Offices, 2006, p. 520.
5. Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994, în vigoare din 27.08.1994. Monitor Oficial nr. 1 din 12.08.1994.
6. Legea Republicii Moldova despre culte. Nr.979-XII din 24.03.1992. Monitor Oficial nr.3/70 din 30.03.1992.
7. Guceac Ion. Curs elementar de drept constituţional. V.II. Chişinău, 2004, p. 490.
8. Patraşcu A. Unele aspecte istorice ale conceptului de funcţie şi funcţionar public (p. 85-91), în “Administraţia publică în perspectiva integrării europene”. Materiale ale sesiunii de comunicării ştiinţifice, 27-28 octombrie. Caietul ştiinţific nr.1, 2006.
9. Sfântul Ioan Gură-de-Aur. Scrieri. Partea a treia. Omilii la Matei. Traducere de Pr. D. Fecioru. Bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994, p.1051.
10. Codul penal al Republicii Moldova nr. 985-XV din 18.04.2002, Monitorul Oficial nr. 72-74/195 din 14.04.2009.
11. Codul civil al Republicii Moldova, nr.1125-XV din 13.06.2002, Monitor oficial nr.82-86/663 din 22.06.200