Iară și iară… (Despre neputința noastră)

„Dacă mântuirea întru Hristos e unicul scop în viață, tot ce facem poate deveni un act de rugăciune. Viața noastră trebuie să fie o liturghie necontenită.” – scria părintele Sofronie Saharov în cartea sa „Despre rugaciune”.

Îndrăznesc să zic: E o expunere a ceea ce Sf. Apostol Pavel le spunea Tesalonicenilor: „Bucurați-vă pururea. Rugați-vă neîncetat. Dați mulțumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu întru Hristos Iisus pentru voi.” (1Tes. 5. 16-18)

De vreme ce lumescul ne impune permanent o „liturghie” a consumismului, aceste îndemnuri sunt mult mai actuale decât ni se par nouă uneori, dar și mai greu de împlinit. Pentru că ele nu ne propun doar o călătorie imaginară prin universul moralei creștine, ci ne fac părtași Tainei Crucii lui Hristos. E un lucru greu acceptat de oameni. Ne mai place să zicem impreună cu Petru: „Doamne să nu-ți fie Ție una ca asta”. (Matei 16.22)  Suntem dispuși să scoatem de fiecare dată sabia (desigur în „apărarea” lui Hristos) sau să ne rugăm să se coboare foc din cer ca să-i mistuie pe cei ce nu ne ascultă.

Un creștinism militant este acceptat și chiar solicitat nu doar de unii dintre noi, ba chiar și de cei pe care i-am numi „vrajmași”. Iar prețul e compromiterea Evangheliei lui Hristos și a prezenței noastre ca urmași ai Lui în lume, în a căror ochi a fost zugrăvit Iisus Hristos cel răstignit. (Galateni 3.1)  O, „galateni”, fără de minte, ce nebunie poate fi mai mare ca acesta?

Ceva timp în urmă s-a apropiat o familie răpusă de suferință. Copilul lor a murit în accident din vina unui „puternic” al acestei lumi, care are și tupeul să le zâmbească ironic, privindu-i în ochi. Mărturisesc sincer. Am simțit o mare rușine și neputință când, în încercarea mea de a le vorbi și a-i convinge despre Veșnicia ce ne așteaptă și Dragostea Atotprezentă a lui Dumnezeu, am fost rugat să-i conving că cele despre care le spun sunt adevărate.

Și aici m-am convins a câta oară, că avem probleme mari. De discursuri siropoase și promisiuni ușor spuse de genul „Domnul are grijă” sau „Maica Domnului le știe pe toate” oamenii sunt sătui. Ei  vor să simtă că în suferința lor, nu sunt singuri. Au nevoie de un cuvânt cu putere multă, spus din propria ta întâlnire cu Hristos cel Răstignit și Înviat. Și atunci când ne place să ne îndulcim auzul precum că (unii) suntem urmași ai apostolilor, să știm că propovăduirea lor nu stătea în cuvinte de înduplecare ale înțelepciunii omenești, ci în adeverirea Duhului și a puterii. ( 1 Cor. 2. 5)

Cum să vorbim despre Cruce de vreme ce pentru noi Ea a devenit un simplu simbol? (o recunoaștem doar pe cea cu „pietre scumpe”) Cum să le vorbim oamenilor despre Taina aceasta a suferințelor și despre rugăciunea îndurerată în care se naște omul pentru viața veșnică, – după cum spunea părintele Sofronie, –  dacă pentru noi acestea sunt un subiect tabu și o temă închisă? Cum am putea să-i încredințăm de prezența lui Hristos și lucrarea Lui în Biserică, de vreme ce-L izgonim afară și ne considerăm fiecare „patriarh” în propria parohie? Dar judecata este ca să înceapă de la casa lui Dumnezeu (1Petru 4. 17)

Iară și iară, trecând prin sărbătorile mari ale Sfintei Cruci, ar fi bine să intrăm în miezul lor ca să înțelegem ce vrea de la noi Domnul Hristos? Cei plini de râvnă, care luptă mereu pentru „cauzele bisericești” și permanent propun „planuri de salvare a Ortodoxiei” ar fi bine să înțeleagă, că doar partidele au cauze, planuri, cincinale ș.a. Biserica are dimensiuni cosmice. E mult mai mare ca un partid. Ea e Hristocentrică și Stavrocentrică. Unii incă n-au înțeles și-mi pare rău să spun asta. Orice promovare a paradiselor europene sau euroasiatice e lipsită de sens și chiar dăunătoare de suflet.

Vine timpul (și a venit deja) când întreaga Biserică și fiecare în parte va trebui să treacă prin Ghetsimani spre Golgota ca să zicem toți cu o inimă și într-un glas: Ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate…

Arhim. Augustin Zaborosciuc, http://arhimaugustin.info/