Educația pentru caracter

Cine nu se gândeşte la viitorul copilului său? Şi pentru aceasta suntem în stare să facem o mulţime de sacrificii în viaţa noastră. Muncim zi-lumină, şi chiar ne lipsim de prezenţa copilului, plecând în străinătate pentru a munci acolo. Şi, pentru că dorim ca pruncul nostru să se realizeze în viaţă, chiar evităm să-l mai naştem pe al doilea sau pe al treilea sau pe al patrulea dintre cei pe care ni i-a trimis Bunul Dumnezeu.

Îi dăm la şcoli, le punem meditatori, le luăm device-uri de ultimă generaţie şi le împlinim toate poftele. Aceasta este reţeta generală pe care o aplică părinţii astăzi pentru a-şi vedea realizaţi copiii. Dar cei care într-adevăr se realizează par să fie din ce în ce mai puţini. La şcoală nu prea au chef să înveţe, Bac-ul îl trec ca pe cea mai mare victorie a vieţii lor, pe care o sărbătoresc cum noi nu ne-am sărbătorit nici doctoratele, iar în facultate cheltuiesc mulţi, cât mai mulţi bani pe tot felul de distracţii care le secătuiesc sufletul şi-i arată îmbătrâniţi la nici treizeci de ani. Chef nu au să muncească, și oricum, nu pe bani puţini. Părinţii sunt exploataţi la maxim, iar noi ne văităm: „Aşa sunt vremurile…”.

Ce să facem? – sunt întrebat tot mai mult la conferinţe de părinţi puţin mai conştienţi și speriaţi de perspective. Ce să facem pentru copiii noştri ca să reziste, ca să reușească?

Nimic dintre cele amintite anterior, nici investiţia în lucruri sau în mijloace, în cunoştinţe sau tehnologii comunicaţionale nu sunt esenţiale pentru realizarea copiilor noştri, mai ales dacă accentul cade pe ele. Efectul ar putea fi chiar invers decât ne putem aştepta. Astfel, copiii noştri vor fi transformaţi în nişte infirmi sufleteşte, trupeşte, mintal şi emoţional, extensii ale lucrurilor cu care au fost înconjuraţi, artefacte ale unei majore erori ideologice, educaţionale care a cuprins astăzi lumea.

Oameni de omenie

Singura investiţie esenţială în viaţa copiilor noştri, în creşterea lor, este cea făcută în direcţia dezvoltării abilităţilor mentale superioare, a credinţei, şi mai ales a caracterului. Poate părea şocant pentru unii faptul că am aşezat caracterul mai presus de dezvoltarea cortexului prefrontral, aşa cum, iarăși, poate părea inadmisibil oamenilor credincioşi să aşezi caracterul înaintea credinţei. Dar această aparentă contradicţie se iveşte tocmai datorită faptului că nu ştim prea bine ce este acela caracter, sau pentru că nu mai avem astăzi acest concept în centrul viziunii noastre educaţionale.

De fapt, caracterul, ca structură fundamentală a personalităţii omului, le subsumează pe celelalte două, în sensul că le integrează firesc în firea şi manifestările omului în lume. De pildă, caracterul presupune şi dezvoltarea abilităţilor mentale superioare, cum sunt controlul raţional al comportamentelor, emoţiilor şi instinctelor, în dezvoltarea atenţiei şi a motivaţiei, a capacităţii de organizare şi planificare, a iniţiativei şi a tuturor celorlalte. De asemenea, dacă un om nu va avea un caracter armonios dezvoltat, chiar dacă va avea credinţă din aceea pe care zice că o are toată lumea astăzi, îi va fi foarte greu, aproape imposibil să depăşească influenţele negative ale mediului şi propriile lui slăbiciuni. De aceea şi eşuăm astăzi în educaţia religioasă a copiilor noştri, căci nu este suficient să-i duci la biserică şi să le ţii lecţii de morală.

Înainte-vreme, părinţii nu urmăreau altceva în viaţa copiilor lor decât să le dezvolte caracterul, chiar dacă nu ştiau că acesta se numeşte aşa. Ei trebuiau să se înveţe de mici cu munca, cu responsabilităţile, trebuiau să-i respecte pe cei mai mari, să nu le facă rău celorlalţi, să aibă credinţă în Dumnezeu… ce mai, să fie „oameni de omenie”.

Lucrurile erau atât de clare, încât aproape tot ceea ce era îngăduit să se petreacă în viaţa copiilor, în interacţiunea lor cu lumea şi cu oamenii mari trebuia să contribuie la formarea lor ca oameni. Comportamentele negative din comunitate erau condamnate şi repudiate, tocmai pentru a nu servi drept modele pentru cei încă neformaţi. În aceeaşi măsură, modelele pozitive erau bine definite de societate, iar părinţii preţuiau cu mult mai mult modelarea unui caracter frumos decât strângerea unor acareturi, până într-atât încât cei care nu arătau că ar fi prins lecţia caracterului erau condamnaţi de înşişi părinţii lor la a fi dezavantajaţi, refuzându-li-se uneori chiar şi dreptul la moştenire egală. Astfel că lumea veche dezvoltase forme de selecţie naturală, morală, celor buni, harnici şi demni rezervându-le locuri mai bune. Ei erau ajutaţi să se descurce în viaţă, pentru că lumea considera că ei au şanse mai mari şi sunt mai valoroşi ca moştenitori ai numelui pentru viitor.

Acum însă, selecţia este aproape negativă. Trântorii şi hrăpăreţii, obraznicii şi mincinoşii sunt favorizaţi de societate şi chiar de familie, cu gândul că unii ca ei se vor descurca în jungla modernă. Iar după aceea ne plângem că lumea s-a stricat şi nimic nu mai este ca înainte.

„Aceşti oameni sunt iubiţi…”

Şcoala tradiţională era la rândul ei un loc de formare a caracterelor. Profesorii trebuiau să aibă în primul rând această competenţă de a forma oameni, înainte de cea de formatori de competenţe intelectuale. Acest lucru nu se întâmpla numai la noi, ci în tot întinsul lumii civilizate. În America, de pildă, studiile arată că până prin anii ʼ20 şcoala americană îşi asuma în primul rând dezvoltarea caracterului elevilor care le erau încredinţaţi. Însă sub presiunea, de ce să nu o spunem, a ideologiilor şi forţelor neomarxiste, s-a renunţat la formarea caracterelor, în ideea că şcoala nu trebuie decât să transmită cunoştinţe şi să formeze competenţe. De asemenea, studiile americane arată că la nivelul anilor ʼ90, când s-a reintrodus educaţia caracterelor în multe dintre şcolile americane, rezultatele şcolare erau cu mult mai bune în aceste instituții decât în cele unde lipseau programele de formare a caracterului din curricula şcolară. Dar şi liderii zilelor noastre tot dintre oamenii cu caracter puternic se recrutează, cel puţin dintre aceia care au avut parte de necazuri şi încercări, care i-au învăţat să lupte, să se motiveze, să rabde şi toate celelalte necesare depăşirii unor greutăţi în viaţă.

Demnitatea, altruismul, nobleţea sufletească, credinţa, responsabilitatea şi toate celelalte care întregesc imaginea unui om de caracter sunt cele mai sigure moşteniri pe care le putem lăsa copiilor noştri. Ele vor mărturisi în viaţa copiilor pentru modul în care noi am văzut, am gândit şi am trăit viaţa. Ele îi vor călăuzi pe copii în lipsa noastră, le vor da puterea să răzbească nu călcând peste cadavrele celorlalţi, ci luptând pentru a-i sprijini pe cei mai slabi decât ei. Aceşti oameni sunt iubiţi pentru că sunt generoşi, sunt apreciaţi pentru că sunt competenţi, sunt căutaţi pentru că au disponibilitatea sufletească de a compătimi cu durerea celorlalţi. Aceşti oameni vor fi iubiţi de Dumnezeu pentru că nu vor să nedreptăţească pe nimeni – le este greu să o facă – şi nici nu vor să-şi joace viitorul cu zarurile confuziei valorice postmoderniste. Practic, caracterul, parafrazând cuvântul Evangheliei, este bogăţia pe care nu o mănâncă moliile şi nu o atacă rugina şi nici nu are cine să o fure. El te împiedică să faci răul şi te îndeamnă să faci binele în mod firesc, cu eforturi minime, pentru că binele omului de caracter izvorăşte din însăşi firea acestuia.

Astfel că sfatul nostru este, ca părinţi, să pregătiţi pentru copiii dumneavoastră în primul rând această moştenire: formarea unui caracter frumos, care cu siguranţă îi va ajuta să se ridice deasupra mocirlei lumii în care trăim, a consumului şi a divertismentului mediatic, şi astfel vor avea puterea să se opună influenţelor nefaste ale anturajelor, pentru a se realiza cu adevărat în viaţa aceasta ca oameni şi ca fii ai lui Dumnezeu.

Virgiliu Gheorghe

Articol publicat în numărul 81 (Octombrie 2015) al revistei Familia Ortodoxă