Testul orei de religie: cum punem întrebarea despre Fecioara Maria

De ce credeți că la Liturghie, mai înainte de a se rosti Crezul, preotul iese înaintea credincioșilor și îi îndeamnă: „să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim”? De aceea, pentru că Sfinții Părinți care au scris Liturghia știau că oamenii își pot mărturisi credința în Dumnezeu și cu dușmănie unii față de alții. Să luăm aminte cum mărturisim, nu numai ce mărturisim. Sau vă închipuiți că fariseii din evanghelie nu aveau credință în Dumnezeu?

Dacă toate religiile lumii au ajuns să aibă ceva în comun, cum se spune adesea (o judecată, de altfel, ridicol de superficială, ca și cum ai spune: toate cărțile au ceva în comun), nu este iubirea, ci dușmănirea păcătosului. (Însă e foarte adevărat că unii îl dușmănesc numai din cuvinte, în timp ce alții pun mâna pe kalașnikoave!) „Doamne, îți mulțumesc că nu sunt ca

ceilalți” nu e doar rugăciunea fariseului, ci s-a făcut sensul credinței multora.
Și de ce simt credincioșii nevoia să-i deteste pe ceilalți? Pentru că bucuria credinței noastre nu ne este de ajuns: vrem ca nenorocirea celorlalți să ne asigure și de dreptatea noastră. De ce să nu o spunem? au pățit ispita asta chiar și sfinții cei mai mari. Profetul Iona s-a supărat când Dumnezeu i-a iertat pe niniviteni: „mai bine nu mă mai trimiteai la ei, Doamne! știam eu că ești îndelung-răbdător și mult milostiv.” Iar apostolii Ioan și Iacob au vrut să coboare foc din Cer peste satul de samarineni care l-a alungat pe Hristos: „Doamne, vrei să cerem ca să se coboare foc din Cer și să-i mistuie pe toți, așa cum a făcut și prorocul Ilie?” Amintirea prorocului Ilie are aici tâlcul ei: apostolii vroiau să arate că cererea lor crudă avea mărturie chiar în Sfintele Scripturi (o paralelă pe care am găsit-o în aceste zile ale tragediei de la „Colectiv” la noii zeloți ai credinței). Și ce le răspunde Hristos? Evanghelistul Luca spune că „i-a certat”: „Oare nu știți voi fiii cărui Duh sunteți? oare nu știți voi că eu n-am venit să pierd sufletele, ci să le mântuiesc?”

Oamenii nu se socotesc așa, dușmănoși cu alții, ci se închipuie, săracii, că apără dreptatea lui Dumnezeu. Dumnezeu este iubitor, dar și drept judecător, îți amintesc ei, însă uită imediat cum se roagă ei înșiși: „să nu intri, Doamne, la judecată cu robii tăi, că nimeni nu-i drept înaintea Ta”. Urâm păcatul, nu pe păcătos, se scuză ei, dar pe ascuns fiecare își are micul său iad păzit de canoane strașnice și populat cu cele mai concrete figuri care îl neliniștesc sau doar îl enervează: atei, eretici, rockeri, homosexuali, ziariști, deținători de carduri, oengiști, bursieri, ecumeniști, feisbukiști antipatici și blogări dubioși. Un părinte obișnuia să-i spună Sfântului Siluan Athonitul: „Toți ereticii vor arde în iad.” Acesta este un canon al Bisericii, e adevărat. Dar Sfântul Siluan îi răspundea: „Eu nu știu aceasta. Iubirea nu poate suporta gândul ăsta. Eu cred doar în Biserica Ortodoxă, unde este bucuria mântuirii și smerenia lui Hristos”. Iar acesta nu mai este un canon, este cugetul Bisericii. Înseamnă oare că Sfântul Siluan își iubea mai puțin Biserica și se îndoia de adevărul credinței ei? Nu, nu spun să stăm ca oile și să behăim cuminte când lupii dau târcoale stânii: dar dacă acțiunile noastre și cuvintele noastre nu arată bucuria credinței, ci detestarea adversarilor ei, atunci ar fi mai bine să tăcem.

Zilele trecute, un profesor de religie mai original (dar acesta este un lucru bun) a crezut că-i va învăța ceva pe copiii săi, punându-le întrebarea: ce-ar fi făcut Fecioara Maria dacă ar fi fost invitată la clubul Colectiv? Aș vrea să-i răspund eu ceea ce, probabil, aștepta de la elevii săi: nu, nu s-ar fi dus. Cum nu cred că s-ar fi dus, ducând jocul mai departe în zilele noastre, la bal sau la plajă, la restaurant sau în concedii în străinătate și, în general, în multe locuri în care călcăm și noi, și profesorul care pune această întrebare. Dar acum l-aș întreba eu: și ce-i cu asta? ce a învățat el niște copii cu întrebarea lui? I-a învățat, cu multă subtilitate, osândirea, judecarea aproapelui care, vezi bine, s-a dus acolo unde nu s-ar duce Fecioara Maria. I-a învățat că, ducându-se acolo, „și-au căutat-o”, cum alții, mai puțini subtili, au spus-o de-a dreptul. I-a învățat prin asta nu frica de Dumnezeu, ci teroarea. Teroarea focului din Cer care pedepsește păcătoșii, aceeași pe care au împrăștiat-o vineri în Paris jihadiștii care au omorât o sută treizeci de oameni.

Întrebarea credinței însă, a credinței ortodoxe, pentru oricine, învățător sau elev, ar fi trebuit să fie aceasta: ce-ar fi făcut Fecioara Maria când ar fi aflat că zeci de tineri au murit într-un incendiu? Ce face Maica Domnului, pe care Biserica a numit-o „rugătoare neîncetată a lumii” și „izvorul milei”, în aceste zile de agonie, când ei continuă să se stingă unul câte unul, iar pentru noi număr cu număr într-o știre cu tot mai puține rânduri? Pe cea care, spun Părinții, „nu judecă pe nimeni”, să nu o pună profesorii de religie să-i judece pe tinerii care s-au dus în club.

Nu știu ce au răspuns elevii, dar profesorul nostru n-a trecut testul orei de religie. Sunt anumite momente în care, cu toată amărăciunea, trebuie să le dau dreptate ateilor: nici eu mi-aș lăsa copiii să învețe la școală cum Fecioara Maria judecă păcătoșii. Profesorul nostru e un om bun și îl iubește cu multă râvnă pe Dumnezeu, dar a rămas cu Biblia la profetul Ilie și nu a mai ajuns la epistolele apostolului Ioan, care, după ce a fost certat de Domnul, a înțeles sensul iubirii: „În aceasta este iubirea: nu că noi îl iubim pe Dumnezeu, ci că Dumnezeu ne iubește pe noi și l-a trimis pe Fiul său jertfă de ispășire pentru păcatele noastre.” (1 Ioan 4,10)

sursa ioanflorin.wordpress.com