Binele, ca o crimă…

În anii când locuisem în casa preotului Serafim Dabija de pe strada Pervâi Bakinski pereulok (azi strada Boboteaza), nr. 1, în locul căreia se înalţă biserica Chipul Mântuitorului Nefăcut de Mână din sectorul Botanica, acesta mi-a spus odată: „Credinţa a fost pentru neamul nostru românesc precum cheagul pentru brânză: i-a dat tărie şi consistenţă”.

Şi, cu adevărat, noi am supravieţuit ca popor cu ajutorul Credinţei: în Cel de Sus, în Omenie, în Bunătate, în Libertate şi Dreptate.

Am avut norocul să cunosc acea generaţie de preoţi martiri, mari cărturari, cu credinţă nestrămutată în Cel de Sus, care emanau înţelepciune şi sfinţenie, dragoste de Iisus şi de semeni.

Dosarul nr. 4966 (vol. I are 259 de pagini, vol. II – 253 de pagini) de deţinut al părintelui Serafim Dabija conţine diverse învinuiri absurde.

Una dintre ele e că acesta a „construit o mănăstire (mănăstirea Zloţi – n.n.) în scopuri antisovietice”.

Alta e că preotul stabilise „legături antisovietice” cu credincioşii.

I s-a mai incriminat că a ridicat împreună cu călugării pe un deal de lângă mănăstire o cruce mare de lemn.

Serafim Dabija mărturiseşte la interogatoriu:
– Pe cruce eu am scris: „Cinste şi slavă eroilor căzuţi pe câmpul de luptă pentru ţinerea frontului şi apărarea pământului românesc”.

(După război, un grup de comsomolişti din Satu-Nou au venit s-o scoată din pământ, dar, cum era prinsă temeinic cu mortar şi piatră, au încercat să o reteze cu un fierăstrău, de cum însă acesta s-a atins de lemnul ei, martorii spun că din ea a prins să curgă sânge, făptaşii s-au speriat şi au fugit care încotro, lăsând-o neatinsă.
Acea cruce, de la a cărei atingere s-au însănătoşit mai mulţi bolnavi, se păstrează azi în biserica Mănăstirii Zloţi.)

Când un posluşnic (frate) de la mănăstire (Vasile Cristov din Avdarma, care ulterior a fost lector-ateist la Cimişlia, iar în procesul intentat părintelui Serafim – principalul lui acuzator) ţinuse între liturghierele din chilia sa o carte antireligioasă cu caricaturi care-l batjocoreau pe Dumnezeu şi stareţul a aruncat-o în privată, sau când tot acela a prins în piuneze între icoane portretul „sfântului Stalin” şi părintele Serafim l-a rupt, anchetatorul afirmă că acestea sunt „crime” pentru care cere ca Dabija să fie împuşcat.

Dar cea mai mare „crimă” a lui era, în concepţia anchetatorului, alta.

După 1944, odată cu intrarea trupelor sovietice în Basarabia, pădurile din jurul Mănăstirii Zloţi foiau de diverşi fugari: oameni care se ascundeau de arest, de persecuţii, de deportări.

Atunci când o scurtă bătaie de clopot anunţa ora prânzului, sute de fugari se scurgeau din ascunzişurile pădurii la mănăstire să ia masa împreună cu călugării.
Oaspeţii consumau ciorba de post împreună, apoi, după ce mulţumeau Domnului pentru mâncare, dispăreau din nou în desişurile pădurii, până la bătaia de clopot din ziua următoare…

Preotul şi călugării le aşezau strachina cu ciorbă rară şi bucata de mălai în faţă, fără să întrebe cine-s, care li-e numele, de unde vin, încotro se îndreaptă.
Îşi făceau datoria lor de oameni şi de slujitori ai Domnului.

Dar anume aceasta a fost una dintre învinuirile care i s-au adus stareţului: de ce nu i-a lăsat să moară („să zdohnească”, cum s-a exprimat anchetatorul, locotenentul-major de securitate S. Popov) de foame pe „duşmanii poporului” (ai cărui popor?), de ce a făcut din mănăstire adăpost („пристанище”) pentru „criminalii care se ascund de represiunile puterii sovietice”?

În dosar sunt trecute mai multe nume de „criminali”, care nu-s decât nişte ţărani din satele din jur: Gheorghe Bucăţel din Căinari, Gherasim Bocancea din Suric, membru al Partidului Liberal, Căinăreanu, fost primar din Valea Perjei, care stătea ascuns între călugării din mănăstire, unul Chetraru, care asista noapte de noapte la slujbe, un altul – Nicolae Maiov, Ursu din Ciufleşti şi alţii.

Părintele Serafim îi spune anchetatorului:

– Veneau să se spovedească. Statutul meu de preot, căruia mă supun, nu-mi permitea să le închid uşa bisericii în nas.

Unii erau răniţi, alţii – cu febră, cei mai mulţi sufereau de distrofie. (Era perioada când în Basarabia a bântuit acea foamete cumplită.)

Era dator să-i ajute: în fiecare el vedea un trimis al Mântuitorului, ca şi cum ar fi venit la Mănăstire Iisus şi ar fi rugat să fie omenit.

– De ce n-aţi anunţat organele competente?, îl întreabă torţionarul.

– Ei erau oaspeţii mănăstirii, răspunde stareţul. Iar pentru un preot legea găzduirii e sfântă, ca şi taina mărturisirii.

Unul dintre cei care veneau din desişurile codrilor ca să vânture apa fiartă cu câteva fasole înainte de a o sorbi era „ţareviciul Alexei”, fiul ţarului Nicolae al II-lea, împuşcat de bolşevici, moştenitorul tronului Rusiei, care a scăpat cu viaţă, afirmau anchetatorii, şi se ascundea în pădurile de la Zloţi.

Zadarnic părintele Serafim îi spune anchetatorului Popov (în interogatoriul din 12 decembrie 1947) că nu a discutat cu mlădiţa de ţar, că nici nu l-a văzut, el ştie de câte ori a dat acesta pe la mănăstire şi cine anume în perioada august 1944 – octombrie 1947 (luna când a fost arestat părintele Serafim) a păşit pragul mănăstirii, a mâncat la trapeză sau a dormit în vreuna din chilii.

După ce părintele Serafim Dabija a fost condamnat la ani grei de Siberie, pe care-i va executa la Inta, o închisoare de la Polul Nord, trupe de miliţieni şi de soldaţi înarmaţi cu automate vor scociorî pădurile de la Zloţi, ca să-i vâneze pe numeroşii fugari care nu ştiuseră să se bucure suficient de noua putere ce intenţiona să-i facă fericiţi închizându-i în lagăre, deportându-i în Siberii şi împuşcând în ei cu dragoste nemărginită de frate…

Numai un regim păgân şi criminal poate să-l pedepsească crunt pe cineva pentru faptele bune pe care le-a făcut şi să le ridice altora monumente, decorându-i cu cele mai înalte distincţii pentru crimele abominabile pe care le-au comis.

Nicolae DABIJA

sursa literaturasiarta.md