Radu Preda: „Avem nevoie de preoţi care să iasă între blocuri!”

În ultima vreme, Biserica Ortodoxă Română a fost luată cu asalt la baionetă. Campanii foarte agresive, derulate în special pe internet, au popularizat lozinci care s-au răspândit în lumea virtuală mai repede decât viruşii gripali, afectând, în cele din urmă, imaginea unei instituţii aflate, vreme de mai bine de două decenii, în vârful ierarhiei încrederii românilor.

Ultima lovitură a venit în timpul tragediei de la Clubul Colectiv, când o strategie stângace de comunicare a Patriarhiei Române s-a suprapus peste un val de emoţie negativă, pe care adversarii Bisericii au ştiut să navigheze cu succes. Rezultatul acestor lovituri succesive este scăderea încrederii românilor în Biserica Ortodoxă, o scădere în măsură să-i îngrijoreze nu doar pe clerici, ci şi pe credincioşi.

Iată de ce, la început de an, ne-am propus să aflăm unde s-a greşit şi ce este de făcut în viitor, pentru ca ortodoxia să rămână ceea ce a fost de veacuri – „maica poporului român”, după o expresie a lui Mihai Eminescu. Pentru a ne răspunde la întrebări, unele dintre ele greu de formulat, cu atât mai mult de soluţionat, am ales un teolog, cunoscut atât în ţară, cât şi în străinătate, pentru implicarea sa în problemele actuale ale Bisericii. RADU PREDA este profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj, unde predă teologie socială, o disciplină nouă, aflată chiar la graniţa dintre Biserică şi lume. Adică, exact acolo unde se desfăşoară un război nevăzut, căruia îi cade victimă, în cele din urmă, credinţa românilor.

„În sondaje nu scade credinţa, ci încrederea românilor în Biserica Ortodoxă”

– În ultima vreme, Biserica Ortodoxă Română a scăzut vertiginos în sondaje. C­ e se întâmplă? Îşi pierd românii credinţa sau, pur şi simplu, Biserica nu mai ştie să comunice cu societatea?

– Aici trebuie să facem o distincţie foarte impor­tan­tă: încrederea în Biserică nu este un indicator al gradului de credinţă. În sondaje nu scade credinţa sau încrederea românilor în Dumnezeu, ci încrederea lor în Biserica Ortodoxă, văzută ca instituţie. Ceea ce, aş zice eu, este un fenomen de normalizare a corpului social, pentru că este nesănătos să ai o încredere ma­ximă în Biserică şi una minimală în instituţiile care guvernează viaţa de zi cu zi a cetăţeanului, cum ar fi poliţia, justiţia sau, în general, clasa politică. Aşadar, eu cred că procentele mari pe care le-a avut – şi încă le mai are – Biserica, în ansamblul ei, ar trebui să se du­că acum şi înspre alte instituţii.

Eu aş lega această scădere în sondaje şi de modul de gestionare comunicaţională, care mă face să con­stat paradoxul autismului pe care Biserica l-a cultivat, evident, inconştient, un paradox care trădează în mod clar o mentalitate de castă, de cetate asediată. Biserica Ortodoxă Română, care este majoritară la noi, şi-a făcut un trust de presă în toată regula, cu radio, cu televiziune, cu pagină pe internet, cu agenţie de ştiri, cu tot ceea ce presupune o comunicare profesionalizată. În schimb, prezenţa ei în piaţa publică a ideilor e din ce în ce mai scă­zută: în loc să fim prezenţi în marile cotidiene, pe marile televiziuni, cu rubrici pe măsură, noi ne-am creat un fel de Disneyland al comu­nicării inter- şi intrabisericeşti, neglijând grav comunicarea cu societatea în ansamblul ei – o societate care e formată inclusiv din propriii noştri credincioşi. Din acest punct de vedere, strategia comunicaţională, per ansamblu, pe lângă faptul că este scumpă – să ai propriul ziar, propria televiziune – este şi păguboasă.

Dacă cineva m-ar fi întrebat cum ar fi trebuit Bise­rica să comunice, în ansamblu, nu doar legat de cazul Colectiv sau de alte momente de mare criză, în primul rând aş fi propus un alt tip de abordare. Este impar­donabil să ai două, trei, patru întâlniri sinodale pe an, evenimente ecleziale bazate, în ortodoxie, pe sinoda­litate, adică pe simfonia unor opinii, care nu exclude divergenţele, dar să nu ai conferinţe de presă! Adică, dai un comunicat unilateral, dinspre tine către restul publicului, dar nu orga­ni­­zezi o formă secu­lari­zată, dar eficientă, care să e­chi­libreze exerciţiul sino­dal. Deci, în interior eşti sinodal, ai pluralita­tea opiniilor, dar în exte­rior eşti, practic, mut: tri­miţi informaţii doar uni­la­teral, dinspre tine către lume, neacceptând even­tua­lele întrebări ale pre­sei şi ale propriului corp social, care e format din propriii tăi credincioşi – care să întrebe, de pildă, de ce s-a discutat o anu­mită temă în sinod, dar nu şi alta.

Sigur, presa din Ro­mânia are o problemă cu tema bisericească… În pri­mul rând, dacă nu este ostilă faţă de temele a­ces­­tea, ea este, de cele mai multe ori, incultă: nu ştie să pună problemele. De aceea trebuie să ai, ca biserică majoritară, o strategie care să îmbine dimensiunea explicativă cu cea argumentativă. Adică, să explici ceea ce un jurnalist profan nu înţelege, pentru că nu are de unde, iar pe de altă parte, să vii cu argumente acolo unde eşti atacat pe nedrept. Or, acest balans între dimensiunea explicativă şi cea argumentativă nu există. Noi am preluat din limbajul bisericesc doar formulele, lozincile, răspundem la atacuri cu aceeaşi virulenţă cu care sunt formulate respectivele atacuri, şi ne mirăm, în continuare, că avem, cum se spune, o presă proastă.
Pe de altă parte, nu vreau să cad în teoria con­spiraţiei, dar nu putem ignora că avem şi o seamă de fenomene care indică o dorinţă a cuiva, nu ştiu a cui, nu ştiu de unde, de a discredita Biserica. Asta e ade­vărat, o putem observa, şi cred că facem bine să punc­tăm şi acest lucru; pentru că nu ne putem face că nu vedem că s-au înteţit atacurile la adresa Bisericii, în condiţiile în care ea a rămas în continuare – chiar şi cu procente mai mici – o instituţie-reper pentru întreaga societate românească.

„Multe ONG-uri practică un tip de ateism combatant, pretinzând că sunt cu atât mai democraţi, cu cât lovesc mai tare Biserica”

– Există şi ONG-uri, create mai ales în ultimii ani, care luptă deschis pentru o laicizare mai accen­tuată a societăţii româneşti şi care au dus campanii în acest sens, vorbind, chipurile, din partea poporu­lui. S-a cerut, de pildă, oprirea finanţării cultelor şi a construirii cu bani de la buget a noii Catedrale a Mântuirii Neamului şi a fost criticată legătura dintre stat şi Biserică.

– Majoritatea acestor organizaţii şi organisme vin cu o tematică clar laicizantă şi antireligioasă. Aici vreau să fiu foarte clar şi bine înţeles – n-ar fi o pro­blemă dacă ar veni cu o agendă laicizantă, dar eu de­celez în poziţia multora dintre aceste organizaţii o atitu­dine pur şi simplu antireligioasă, ceea ce este ne­permis. Adică, e o formă de ateism combatant care pe mine, ca cetăţean în primul rând, mă îngrijorează. În­tr-adevăr, noi trebuie să mai reglăm nişte relaţii seculare între stat şi Biserică şi avem nevoie de priorităţi în ceea ce înseamnă finanţarea cul­te­lor.

E adevărat şi că există o cam­panie agresivă în interiorul şi în ex­teriorul Bisericii pentru adunarea de fonduri pentru noua Catedrală Pa­triarhală, nefericit numită a „mân­tui­rii neamului” – pentru că nu nea­murile se mântuiesc, ci persoanele. Totodată, constat că în societate s-a accentuat, şi pe fundalul crizei eco­nomice, un anticlericalism, cumva de înţeles: în mijlocul recesiunii economice, Patriarhia dădea comu­nicate de presă în care spunea că toc­mai în vremuri de restrişte tre­buie să construim biserici! Adică, sfidând orice logică şi orice simţ al gospodăririi fondurilor sărace pe care le avem, dorind în felul acesta să supraliciteze exemplul biblic al văduvei care-şi dăruieşte ultimul bănuţ…

Toate aceste lucruri sunt un amalgam care a servit de fundal pentru mulţi dintre cei care astăzi pretind că sunt cu atât mai democraţi, cu cât lovesc mai tare Biserica. Or, se vede în orice istorie simplă, fără multe detalii, cel puţin a ultimelor două secole, că acolo unde este mai puţină biserică nu înseamnă că este mai multă democraţie. Teoria aceasta a seculari­zării forţate, cum că mai puţină credinţă, mai puţină religie, înseamnă mai multă democraţie, mai mult civism, mai mult stat de drept, nu se probează niciun­de. Dimpotrivă! Să ne gândim la comunism, dar nu numai.
Revenind, e limpede că aceste organizaţii, care vin cu o agendă clară de impunere forţată a unor etape de secularizare, fac un deserviciu – nu atât cultelor, cât ideii democratice. Eu îi suspectez pe majoritatea celor care vin cu această agendă că nu sunt nişte democraţi autentici. Aşa încât nu din perspectivă teologică mă îngrijorează agenda lor, ci din perspectivă cetăţeneas­că. Aici, chiar că ar merita să avem o discuţie mai serioasă.

Pe de altă parte, în România noi am compromis, vesel, orice formă de dezbatere de pe poziţii adverse – adică, nu avem polemici autentice. De unde şi situa­ţia, absolut penibilă, în care fiecare se apără ignorând, de fapt, argumentele celuilalt. Pentru că, repet, ade­vărurile de multe ori sunt la mijloc: sigur, nici să fi­nan­ţezi reveriile betonizante ale nu-ştiu-cărui episcop sau patriarh nu este în regulă – dar nici, pe de altă parte, să spui că nu finanţezi nicio biserică, niciun cult, nicio parohie, nu mi se pare în regulă. Aşa ajun­gem în situaţia extremelor care se exclud – or, eu, prin formaţia mea, prin modul meu de a gândi teologia, sunt total împotriva extremelor şi, în general, a extre­mismului. De aceea cred eu că trebuie să ieşim din aceas­tă zodie.

„«Vrem spitale, nu catedrale!», un caz tipic de manipulare”

– Între lozincile care au circulat foarte mult în presă şi pe internet este şi aceasta: „Avem 18.000 de biserici şi 400 de spitale. Vrem spitale, nu cate­drale!”, o lozincă îmbrăţişată de mulţi români.

– Ăsta este un exemplu tipic de manipulare. În primul rând, trebuie să ne gândim de câte ori ne du­cem în viaţă la spital. Cei care fac asemenea afirmaţii şi cred că spun un mare adevăr se află, de fapt, într-o mare amăgire. Pentru că există un raport clar al tim­pului pe care îl petreci în cele două locuri. Dacă eşti un credincios real şi mergi cel puţin o dată pe săptă­mână la biserică, vei constata că acolo petreci mult mai mult timp decât într-un spital. Deci, lozinca asta e tipică pentru denaturarea realităţii. Lăsăm la o parte faptul că un spital presupune un circuit întreg de personal, pe care nu poţi să-l justifici economic decât la un anumit număr de pacienţi; nu poţi să ai spitale nici măcar în toate oraşele mici. Nu are sens, econo­mic vorbind, să ai atâtea spitale câte comunităţi ai – este o chestiune de sustenabilitate. Nu merge, pentru că vei avea o medicină şi mai proastă. Or, ideea este de a avea o medicină de vârf, la care să aibă acces, însă, toţi – şi asta se poate face mai cu seamă dacă se va implementa (şi sper să se facă paşi importanţi anul acesta) strategia spitalelor regionale, care să capteze de pe o arie extinsă pacienţii şi să-i trateze la standarde cu adevărat actuale. Aşadar, formula în sine: „vrem spitale, nu catedrale!”, repet, o consider una manipu­latorie care, sigur, prinde la marele public; dar, în acelaşi timp, sunt convins că nu toţi cei care au ros­tit-o, la un moment dat, cred în continuare în ea.

„Avem o mare problemă cu autosuficienţa clerului nostru”

– Nu credeţi că şi ierarhii au partea lor de vină? Foarte multe ziare au publicat fotografii cu limuzi­nele cu care călătoresc unii episcopi, acuzând luxul, pur şi simplu. Oamenii s-au supărat pe luxul acesta, vor o Biserică mai simplă, mai modestă, mai aproape de ei. Nu e normal?

– Mi se pare fi­resc. E limpede că anumite tendinţe în interiorul Bisericii au luat-o razna, şi nu de ieri, de azi. Ca unul care s-a socia­lizat şi a crescut, la propriu, în proxi­mi­tatea sinodalilor, nu pot decât să atest fap­tul că există o ten­dinţă spre lux între ei, care nu are nimic de-a face cu sobrietatea demni­tăţii pe care trebuie să o reprezinte. Dar şi aici trebuie să fim foarte atenţi cum folosim cuvin­tele şi să definim ce înseamnă luxul în România.

La noi, poţi fi taxat că trăieşti în lux şi dacă ai o maşină de mâna a doua, care să arate cât de cât bine. A avea o maşină bună, când eşti toată ziua pe drumuri, când faci vizite pastorale, când te duci în toată eparhia, când vii la Bucureşti cu treburi, nu este un lucru scandalos. Ideea este de unde începe, de fapt, luxul. Dacă te mul­ţu­meşti doar cu o marcă percepută ca fiind populară şi ai grijă ca maşina respectivă să fie bine întreţinută, atunci e în regulă. În momentul în care depăşeşti stan­dardul acesta comun şi te afişezi cu o maşină care, evi­dent, deranjează prin faptul că se ştie că e scumpă, atunci trebuie să-ţi pui problema dacă într-adevăr mai eşti în empatie cu cei în mijlocul cărora tu propovă­duieşti, de fapt, Evanghelia lui Hristos.

E limpede că există o inadecvare stilistică a înal­tului cler, aşa cum nici clerul inferior nu este scutit de pericolul acesta, al afişării ostentative a unei bună­stări care nu e la îndemâna tuturor credincioşilor. La asta se adaugă o anumită suficienţă. Noi avem o mare problemă cu autosu­fi­cienţa clerului nostru: sun­tem aroganţi, plesnim din limbă când ni se spun lucruri neplăcute, taxăm, punem etichete – dacă ci­neva nu ne convine, este fie beţiv, fie curvar, fie ho­mosexual; dacă nu ne ajung asemenea etichete, mergem la un nivel supe­rior şi îl facem evreu, ma­son, ecumenist etc.

Avem un talent teribil de a-l dis­credita pe cel din faţa noas­tră dacă nu ne convine ceva la el, şi nu ţinem cont de faptul că, uneori, cel care ne face o critică poate fi chiar membru al Biseri­cii, şi de multe ori, este. Deci, criticile cele mai au­tentice vin chiar de la pro­priii noştri membri, şi ace­lea ar trebui să fie, de fapt, şi încurajate, pentru că fără acest feedback, suntem lip­siţi de discernământ.

Deci, e o problemă de management aici, în interi­orul instituţiilor ecleziale. Omului onest îi este pre­ferat, de regulă, omul fals, spiritului critic îi este pre­ferată lăudăroşenia – or, cu aceste ingrediente, imagi­nea Bisericii nu are cum să fie bună. E limpede că, pe lângă manipulările ordinare pe care le vedem – şi oamenii cu discernământ îşi dau seama imediat de ele – avem o responsabilitate pro­prie, în ceea ce priveşte percepţia de instituţie arogan­tă, înfometată exclusiv de bani, care nu îşi acordă sieşi răgazul de a-şi veni în fire şi care, la urma urmei, spre bucuria sectanţilor şi a altora, pare să fie pe un drum greşit.

„Biserica este Instituţia mântuirii sufletelor”

– Şi totuşi, Biserica face foarte multă activitate socială, cheltuieşte zeci de milioane de euro în fie­care an pentru ajutorarea celor sărmani, dar nu ştie nimeni!

– Da, pentru că avem această ne­pu­tinţă, repet, de a vorbi despre ceea ce facem. Sigur, în primă instanţă, e vorba de decenţa evanghelică de a nu ne lăuda cu fap­­te de miloste­nie – e bine să fie aşa, să nu ştie stân­ga ce face dreap­ta. E corect şi nu ar fi oportun să co­rec­tăm această di­men­siune.

Ceea ce însă putem corecta este aportul de ştiri. Uitaţi-vă şi în presa bisericească: la o analiză minimală, sociologică, comunicaţională, con­staţi că este, în mod suspect, centrată pe figura ierar­hului. Vezi că tot ce se întâmplă în viaţa religioasă a unei comunităţi mai largi dintr-o anumită zonă, o eparhie, o episcopie, se reduce la ceea ce face, respec­tiv, ce nu face ierarhul!

Or, asta nu e normal! Hristos este prezent şi prin ceea ce fac preoţii ceilalţi, aşa cum este prezent şi prin ceea ce fac laicii. Iată, avem o presă laică, creştin ortodoxă, care de multe ori este de mai bună calitate decât presa oficială. Cum se explică acest lucru? Prin faptul că avem o autosuficienţă şi o grandilocvenţă teribilă, în detrimentul unei imagini publice care se accentuează negativ, de la un an la altul, şi care în momente critice explodează sau este folosită de unii care au această agendă, declarată sau nedeclarată, prin care reperele unei societăţi trebuie, fără rest, să fie relativizate. Deci, e limpede că noi vorbim prea puţin despre ceea ce facem bine, iar alţii vorbesc prea mult despre ceea ce facem prost.

Este un dezechilibru pe care trebuie să-l luăm la cunoştinţă ca atare şi să-l îndreptăm – dar nu prin lăudăroşenie, nu venind în faţă cu filantropia ca un fel de argument de justificare – Biserica nu-şi poate proba în felul acesta „utilitatea”, între ghilimele. Pentru că astfel intrăm într-o cursă cu propria noastră identitate, la capătul căreia ieşim prost.

– Dar care e prima utilitate a Bisericii?

– Păi, aceea a mântuirii sufletului! Nu ţine nici de filantropie, nici de altceva. Dar, cum mântuirea sufle­tului nu poate să aibă loc decât ţinând cont şi de trupul care găzduieşte sufletul, e limpede că, în subsidiar, grija pentru trup este pandantul grijii pentru suflet. De aceea, viaţa liturgică se completează cu slujirea aproa­pelui, mai ales a celui aflat în suferinţă.

Dar nu trebuie să inversăm rolurile şi raportul. Pentru că dacă zicem că, uite, Biserica face nu ştiu cât pentru sărmani şi pentru bolnavi, acest lucru nu e sufi­cient, pentru că, repet, reducem Biserica la o instituţie caritabilă. Nu asta ar trebui să facem! Trebuie să avem mai mulţi duhovnici, trebuie să avem mai mult timp pentru fiecare credincios în parte, să avem mai mulţi preoţi care stau în mijlocul credincioşilor lor şi care nu slujesc Liturghia ca şi cum ar sluji la un ghişeu – des­chid altarul, îl închid şi apoi pleacă acasă.

Nu. Avem nevoie de un alt tip de pastoraţie, avem nevoie de preoţi care să iasă între blocuri, nu să fie doar ei cău­taţi; avem nevoie de preoţi care să aibă o predică bună, şi dacă nu ştiu s-o ţină, mai bine să tacă sau să citească din predicile altora; avem nevoie de un cler care să fie mai empatic cu agenda firească, cotidiană, care să se fe­rească de abordări pauşale, gen muzica rock egal muzică drăcească.

Chiar dacă există curente declarat şi asumat satanice, asta nu înseamnă că toată muzica rock e în felul acesta. Aici lucrurile sunt evidente şi pen­tru un profan, darămite pentru cineva care are grijă faţă de nuanţe. Deci, e vorba de un alt stil, o altă abor­dare – dar care, toată, este subsumată definiţiei funda­men­tale a Bisericii, care este instituţia mântuirii sufle­telor.

Biserica nu este nici prelungirea semioficială a SMURD-ului, nu este nici inspectoratul neoficial de urgenţe, nu intră în nicio altă definiţie decât aceea în care noi recunoaştem misiunea încredinţată de Dum­nezeu Sfinţilor Săi Apostoli, aceea este cea care tre­buie să ne preocupe. Însă, evident, trebuie să echili­brăm mai mult ştirile, să arătăm că facem şi altceva decât grija faţă de suflet şi că grija faţă de trup este, de fapt, consecinţa nemijlocită a grijii faţă de suflet.

Cristian Curte în dialog cu Radu Preda, 

profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj -Napoca

Sursa: http://www.formula-as.ro/