“Când terminați, închideți Sfinția Voastră biserica…”

Se povesteşte – o întâmplare cu paternitate indecisă, deoarece o regăsim şi în alte spaţii spirituale – despre un preot (în cazul nostru), care avea din belşug darul de a nu mai termina predica. Adică era atât de hăruit cu darul de a predica, încât numai nu reuşea să fie concis, ca timp alocat predicii, în limite cât de cât normale. Mereu, când începea să ţină câte un cuvânt de învăţătură, uita să mai şi termine. Astfel, ore în şir, credincioşii trebuiau să îndure un discurs nu doar lung, însă şi extrem de fad, de plictisitor.

Aşa se face că, într-una din astfel de situaţii, după Sfânta Liturghie, părintele îşi începu, plin de zel şi voioşie, predica. Trecu o oră, trecură două, părintele era în plină desfăşurare. Câţiva credincioşi din biserică începură să murmure, alţii se uitau tot mai disperat la ceas… Mai mult, câteva băbuţe – care oricum, surde fiind, nu auzeau nimic – începură să bodogănească destul de vehement, că vor pierde şi de această dată serialul preferat… O ceată de copii, evadată ceva mai devreme din biserică, se sparse degrabă, care încotro către părinţi, tânguindu-se de foame. Părintele, plin de vervă, se îndârjea să îşi continue predica, bucuros nevoie mare că şi de data aceasta are el ce le spune credincioşilor.

După vreo trei-patru ore, în care părintele nici nu părea să aibă de gând să pună punct cuvântului său de îndestulată învăţătură, câţiva cârcotaşi mai în vârstă, ceva mai îndrăzneţi, de undeva din spate, au complotat să îl lase pe părintele vorbind, iar ei să îşi vadă de treaba lor, îndreptându-se fiecare pe la casa cui îl are… După ei, de undeva din faţă, se mai desprinse un grup de tineri, urmându-le – aşa cum le stă bine unor tineri cumsecade – exemplul. Părinţii unora dintre ei, încercând să mimeze îngrijorarea pentru indispoziţia copiilor lor, ţâşniră imediat după ei, pierzându-se apoi pe uliţele satului. Rând pe rând, în decurs de vreo jumătate de oră, mulţimea credincioşilor, sub un pretext sau altul, şoptit sau scrâşnit, rând pe rând, tuturor sfinţilor pictaţi şi nepictaţi din biserică, se îndreptă grăbită dinspre spre casă.

Părintele îşi continua cu înverşunare predica… Puţin intimidat, dascălul se furişă prin uşa laterală a bisericii, zbughind-o şi el spre ai săi, care îl aşteptau cu nerăbdare acasă. În biserica pustie de acum, doar crâsnicul îşi mai făcea de lucru, adunând câte o lumânare arsă pe trei sferturi, mai îndreptând câte un ştergar pe la icoane, mai ştergând praful de pe câte o candelă…

După o vreme, văzând că părintele nu are nici gând să termine, apropiindu-se hotărât de el, crâsnicul îi şopti sfios, însă hotărât: „Ştiţi, părinte… Cheia e aici, lângă icoane Mântuitorului. Când terminaţi, vă rog frumos, închideţi Sfinţia Voastră biserica…”

Din volumul “77 întâmplări nostime din viaţa Părinţilor”, Ed. Agnos, Sibiu, 2012