Floriile, tinerețea Bisericii…

Suntem în Ierusalim. Urcușul cel duhovnicesc spre Golgota se apropie de sfârșit. Ne va fi grea săptămâna ce vine, numită a Patimilor. Paștele Crucii întâmpină Învierea. Dintre multele învățăminte ce avem de tras din lecția Floriilor una îmi pare a fi minunată. Copiii dispar din peisajul morții Mântuitorului, ca și cum Hristos ar fi dăruit un Paște pentru ei, special.

Un spațiu de siguranță dăruit de Dumnezeu copilăriei. În pronaosul Golgotei copiii nu calcă. Ca și cum Hristos le-ar scuti ochii de urâciunea morții Sale. Dumnezeu se grijește ca pruncii să nu vadă Moartea. E un soi de colegialitate între copiii aceștia ai Ierusalimului și cei ai Betleemului, uciși în zorii dintâi ai Nașterii. Un masacru fără nici un alt sens decât nebunia unui conducător ce se voia nemuritor prin puterea omenească, refuzând nemurirea prin puterea lui Dumnezeu.

Prieten copiilor și înțelegător în dialog tinerilor, Domnul Hristos propune Intrarea Sa în Ierusalim ca un exercițiu de întinerire a unei cetăți ce se voia veșnică prin puterea sa pământească. Oferindu-i întinerirea în Duh Sfânt, căci, nu-i așa, după Înviere, apostolii nu se vor depărta de Ierusalim tocmai pentru a primi Duhul cel înnoitor, luminătorul realității Ierusalimului ceresc. Prieten copiilor, Domnul le spune povestea lui Mesia pe mintea și inima lor. Un galileean ce vine călare pe mânzul asinei devine în ochii copiilor, plini de lucirea bucuriei, un Rege pe cel mai minunat dintre cai. Finicul se agită asemeni unor spade puse în slujba acestui cavaler glorios și ei, puștii Ierusalimului, depun legământul de credință către Regele acesta minunat și luminos: Osana, binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului. Iar Domnul, ca să-i bucure, plutea pe Serafimi.

Domnul le vorbește mereu copiilor pe limba lor. Gesturile Sale de vindecare, tandrețea Sa cu cei aflați în durere și sărăcie nu puteau scăpa copiilor. Unii dintre ei vor fi fost martori la Vitezda, alții îi vor fi ascultat parabolele. Poate erau și unii din Capernaum ori Nazaret, doar era Paștele. Cântecul lor de încurajare adresat acestui neobișnuit voievod era răspunsul lor la faptul că Domnul nu-i lăsase indiferenți. Auziseră de învierea lui Lazăr și acum vedeau pe Învietor. Orbii le vor fi povestit cum au fost vindecați, șchiopii îndreptați în mersul lor, muții vindecați vor fi fost și ei în mulțimea ce striga: Osana, Osana, Osana… De aceea, cu lăsarea serii, Domnul pare că pune între aceștia și poporul cârtitor al Ierusalimului o perdea de pudoare. Simțim până astăzi că lui Hristos îi pare rău de poporul care nu înțelege și care, ecou de trădare, va striga: „Răstignește-L…”. Pe de o parte unii aștern veșmintele, alții Îl vor dezbrăca pe Domnul de ele. Unii taie ramuri și stâlpări, alții cioplesc deja lemnul Crucii cel de răstignire. Unii în lumina dimineții, alții în întunericul rece al unei seri fără apus.

Floriile sunt exercițiul de întinerire al Bisericii. An după an, Biserica ne învață că a-L însoți pe Domnul în lumină, în răcoarea de cordialitate a Ierusalimului e mai de preț decât hulirea Lui, decât aroganta ascundere în obscurul credinței fără dragoste. Mereu în proces de întinerire, Biserica are de partea sa, la vremea Floriilor, pruncii care refuză să răstignească pe Hristos. Dvera dragostei lui Dumnezeu se coboară an de an între Sfânta Floriilor și Sfânta Sfintelor de pe Golgota. Copilăria nu poate fi altfel decât protejată de vederea trădării. Numai astăzi nu-i așa. Unii chiar cred că ucigând pe Dumnezeu în inima copiilor îi învață libertatea. Biserica știe însă că adevărata libertate este a învia cu Hristos. Și aceasta o spune mereu copiilor!

Părintele Constantin Necula, http://ziarullumina.ro/