Interviu despre „înnoirea liturgică”

Are nevoie Biserica Ortodoxă Rusă de o înnoire liturgică? Cât de actuală este această întrebare, discutată la Marele Sinod Rus din 1917-18? Care este diferența dintre înnoirea firească a vieţii Bisericii şi „inovatorism (obnovlencestvo)”?

Înainte de a răspunde la aceste întrebări, vreau să fac cunoscută o ştire liturgică importantă. Începând cu adventul din acest an (27 noiembrie 2016), preoţii romano-catolici sunt chemaţi să revină la vechea poziţie în slujirea liturghiei, adică să nu mai stea cu faţa spre popor, aşa cum au stat de la Conciliul II Vatican încoace, ci „ad Orientem”, adică spre Răsărit, aşa cum s-au rugat clericii şi laicii dintotdeauna şi pretutindeni. Propun ca această ştire să fie considerată un fel de „motto” al acestui interviu. Iar acum trec la întrebările Dvs.

Marele Sinod din 1917-18, deşi a fost un eveniment local şi neîncheiat din cauza condițiilor istorice, a fost totuşi un sinod mult mai serios decât recentul Sinod din Creta, care n-a hotărât şi n-a spus nimic. Propunerile discutate acum 100 de ani la Moscova, dacă ar fi reuşit să fie aprobate oficial şi aplicate în Biserica Rusă, ar fi constituit un impuls de „înnoire liturgică” autentică pentru întreaga Ortodoxie. Propunerile acelui sinod nu aveau nici o legătură cu „inovatorismul/reînnoirea” grupărilor pseudo-ortodoxe ale anilor 20, care au distorsionat ideea unei înnoiri autentice, promovând idei străine rânduielilor canonice ortodoxe. Iar dacă unii (intenţionat sau din ignoranţă) încă confundă sau identifică înnoirile propuse de Sinodul din 1017-18 cu fenomenul sovietic pseudo-ortodox din anii 20, aceasta nu trebuie să împiedice discuţiile sănătoase privind „înnoirea liturgică”, care trebuie înţeleasă ca un fenomen firesc şi necesar în viaţa Bisericii, dar care, după părerea mea, poate avea loc doar în anumite condiţii. Înainte de a vorbi despre aceste condiţii, aş vrea să ţinem cont încă de o o realitate care nu poate fi neglijată şi nici schimbată prea uşor…

Deşi Bisericile Ortodoxe Locale sunt autocefale şi nu se pot aduna împreună nici măcar pentru o „fotografie de familie”, nu cred că putem vorbi despre vreo „înnoire liturgică” care să implice doar Biserica Ortodoxă Rusă. Teoretic, fiecare episcop îşi poate alcătui propria Liturghie şi propriul tipic pentru eparhia sa, dar realităţile concrete în care trăieşte Biserica sunt altele şi numai naivii visează la schimbări peste noapte. Iată, de exemplu, din cei peste 350 de episcopi câţi îi are Biserica Ortodoxă Rusă, nu cunosc pe nici unul care să fi rânduit în eparhia sa slujirea obligatorie a Utreniei dimineața sau a Liturghiei Darurilor Înaintesfinţite seara, nemai­vorbind de scoaterea troparului Ceasului al III-lea din epicleză sau alte corectări. În aceste condiţii, toate discuţiile despre cântarea comună în biserică, „sărutarea păcii” între credincioşi, slujirea cu sfintele uşi deschise şi alte idei de genul acesta rămân fără perspective. Există multe comunităţi izolate, printre care şi comunitatea în care slujesc eu, unde aceste „înnoiri” sunt primite fără nici o rezervă, dar atunci când vine episcopul, citeţii nu mai pot citi Apostolul cu faţa spre popor, iar rugăciunile Liturghiei devin iarăşi secrete. Unii laici se pot întreba dacă nu cumva preotul, care slujeşte diferit de episcopul său, nu ştie să slujească „corect” sau poate face parte din vreo sectă. În realitate însă, este vorba de faptul că preoţii (deşi au drepturi limitate) sunt mai curajoşi decât episcopii lor (care au drepturi aproape nelimitate), iar paradoxul acestei situații este greu de înţeles, dacă ne gândim că orice episcop a fost cândva şi simplu preot…

Iar acum mă voi expune asupra condiţiilor în care, după părerea mea, poate avea loc „înnoirea liturgică”.

1. În primul rând trebuie să definim cauzele şi obiectivele oricărei schimbări. Fără a avea cauze şi obiective concrete, justificate din punct de vedere pastoral şi misionar, „înnoirea liturgică” va fi percepută ca o simplă preferință sau simpatie de ordin istorico-liturgic. Unuia îi place mai mult perioada apostolică, deşi informaţii foarte concrete despre cultul de atunci nu avem, iar reconstituirile nu pot fi decât subiective; altuia îi place perioada preiconoclastă, deşi cu siguranţă nu va fi de acord cu absolut tot ce se făcea atunci; iar altuia îi place perioada post-iconoclastă, care a fost cea mai fastuoasă şi în timpul căreia a fost creştinată Rusia. Dar e de ajuns să spui că în acea perioadă nu se scoteau miride la proscomidie şi nu se citeau acatiste la sfinţi, şi cei care iubeau atât de mult acea perioadă se vor regăsi deja în alta. Mai sunt unii care iubesc perioada de după apariția tiparului, când peste tot s-a generalizat formulare uniformizate de slujbă, chiar dacă acestea nu au fost tipărite după cele mai bune manuscrise şi au inhibat evoluţia firească a cultului ortodox. Deci trebuie să ne hotărâm: unde vrem să ne întoarcem şi care ar fi motivele ca să ne întoarcem anume acolo. Care sunt plusurile şi minusurile? Ce nu ne ajunge acum şi ce am putea pierde dacă ne întoarcem în altă parte? Care sunt principiile de selecţie? Ceea ce dorim să readucem în slujbele noastre a fost în vechime un element principal sau unul secundar? A lucrat Duhul Sfânt în acest proces de evoluţie a slujbelor (cu toate adăugirile şi scăderile care s-au făcut de-a lungul timpului) sau acestea sunt doar rezultatul unor incidențe istorice şi preferinţe omenești? Mi-aş dori foarte mult o discuţie pe marginea acestor întrebări, care trebuie abordare cu multă acrivie ştiinţifică.

2. O altă condiţie importantă legată de „înnoirea liturgică” se referă la impactul misionar şi duhovnicesc al slujbelor asupra omului. Din acest punct de vedere observăm că o anumită apropiere a clerului de laici provoacă o exaltare psihologică şi chiar o anumită dorinţă de cunoaştere, dar rareori acestea duc la un progres duhovnicesc real, care să-l apropie pe om de Hristos şi de Împărăția Cerurilor. Şi invers, vedem mai ales în mănăstirile athonite, unde slujbele au straturi foarte groase de praf bizantin, dar monahii simt o înălţare duhovnicească reală datorită duhului isihast imprimat în muzica şi pictura bizantină, în arhitectura bisericii sau chiar în cantitatea de lumină ce pătrunde în biserică. Într-o biserică magnifică cu muzică corală şi pictură realistă, care nu pot transmite duhul lui Ioan Damaschin sau al lui Teodor Studitul, preotul trebuie să caute noi căi de interiorizare a sufletului omenesc, mai ales că slujbele se fac de obicei ziua, la o lumină puternică care pătrunde prin geamurile foarte mari, şi unde este aproape imposibilă adunarea lăuntrică a omului. Aceste carențe enorme nu pot fi recuperate prin înlăturarea iconostasului sau organizarea de agape după slujbă, căci nu aceasta este problema, ci faptul că am pierdut duhul; e ca şi cum v-aş da un fruct exotic de care n-aţi mai auzit, dar neştiind cum să-l mâncaţi, îl aruncaţi la gunoi sau fără să-l fi gustat, spuneţi că merele noastre din grădină sunt mai bune… Prin toate acestea nu vreau să laud fastul bizantin în detrimentul celui rusesc, ci doar vreau să spun că înnoirea liturgică trebuie să vizeze în primul rând elementele care te ajută sau te împiedică la trăirea lui Dumnezeu în slujbe, şi nu doar ceea ce nouă ni se pare mai interesant sau curios în slujbele care se slujeau undeva şi cândva. Este bine să ne întrebăm de ce acel „frumos” şi „interesant” de cândva a dispărut atât de repede şi uşor, iar până la „Schmemann şi compania” nimeni nu şi-a propus să le readucă în cultul Bisericii? E o întrebare la care nici eu nu am răspuns, deşi îl caut de mult timp…

3. A treia condiţie, pe care o consider cea mai importantă, se referă la autoritatea duhovnicească a celor care propun sau realizează „înnoirea liturgică”. Ca să vă fie clar la ce mă refer, o să vă dau două exemple, ambele din secolul XX, care pot constitui modele ireproşabile de înnoire liturgică, chiar dacă reformele la care mă refer pot fi considerate destul de radicale pentru timpul şi locul în care au avut loc.

Primul este exemplul lui gheron Iosif Isihastul. În ciuda încercărilor lui Nicodim Aghioritul şi a altor „colivazi” intelectuali din sec. 17-18, monahii athoniţi continuau să se împărtăşească foarte rar. Pentru împărtăşirea mai deasă se impuneau posturi lungi şi aspre, care erau considerate obligatorii. A venit gheron Iosif cu obştea lui de ucenici, care au început a se împărtăşi de câteva ori pe săptămână, dar nimeni nu le reproşa nimic, pentru că aceştia posteau aproape continuu. După un timp, când monahii athoniţi s-au obişnuit cu ideea împărtăşirii mai dese şi chiar au implimentat-o în toate mănăstirile, regulile de post au slăbit şi au revenit la normal. Dar a putut să facă această înnoire doar un stareţ (care nici măcar nu era preot) care avea un duh ascetic foarte puternic şi o autoritate duhovnicească ireproşabilă. Dacă gheron Iosif ar fi venit doar cu argumente teoretice şi ar fi căutat să placă altora, toată această înnoire euharistică n-ar fi reuşit.

Un alt exemplu, poate şi mai grăitor, este cel al stareţului Sofronie de la Essex. Acesta a făcut poate cea mai radicală reformă liturgică a secolului XX. În mănăstirea sa din Anglia, unde vieţuiesc monahi şi monahii de diferite naţionalităţi, el a înlocuit slujbele Vecerniei, Utreniei şi Ceasurilor cu „rugăciunea lui Iisus”, care se rosteşte aproximativ 2 ore dimineaţa şi alte 2 ore seara. Deşi la început toată această „revoluţie” a părut stranie şi chiar scandalizatoare, în scurt timp criticile s-au temperat, iar peste un timp, şi alţii au preluat această idee în comunitățile lor. Autoritatea duhovnicească a părintelui Sofronie, care avea pecetea harului Duhului Sfânt, a făcut ca aceste reforme liturgice să fie receptate fără probleme de ceilalţi. Şi e posibil ca unii, care niciodată n-au fost la Essex sau n-au încercat să facă o astfel de Vecernie sau Utrenie atipice, să-l critice în continuare pe părintele Sofronie. Dar dacă vor experimenta, duhul stareţului îi va convinge că el a avut dreptate şi n-a făcut nimic fără ca mai întâi să aibă încredinţare de la Dumnezeu.

În concluzie, vreau să spun că eu nu sunt împotriva „înnoirii liturgice”, ba din contra, o consider firească şi necesară, având în vedere că omul contemporan nu poate înţelege prea uşor formele şi procesiunile cultului bizantin sau poezia greacă (şi încă în traducere). În acelaşi timp, pe lângă condiţiile reale în care trăieşte Biserica şi care nu pot fi uşor schimbate, trebuie să mai ţinem cont de obiectivele propruse, de contextul duhovnicesc în care se face schimbarea şi de autoritatea duhovnicească a celui care o face. Fără acestea, după părerea mea, discuţiile despre „înnoirea liturgică” vor rămâne simple speculaţii psiho-religioase. Iar dacă vom face schimbări doar pentru că ne-am plictisit de vechile forme de cult, s-ar putea ca peste 50 de ani să ajungem în situaţia romano-catolicilor care, iată, revin la formele anterioare de cult….

În ce măsură practica liturgică actuală corespunde Tradiției ortodoxe. Admiteţi creativitatea în cult? Cum poate fi ea exprimată?

Actuala practică liturgică corespunde întru totul literei tradiției (înţelese dinamic), dar în mică măsură corespunde duhului ei, pentru că respectarea tradiţiei din punct de vedere duhovnicesc nu are nevoie de tipicari, ci de oameni duhovnicești. De exemplu, tipicul spune ca la fiecare Utrenie să se citească 2 sau chiar 3 catisme din psaltire. Împărţind psaltirea pe toată săptămâna, la Utrenia de duminică avem de fiecare dată catismele a 2-a şi a 3-a (iar uneori şi a 17-a, pe care ruşii o înlocuiesc în permanenţă cu Polieleul, redus şi el la primele şi ultimile stihuri din psalmii 134 şi 135). Întrucât, în majoritatea parohiilor se simte necesitatea scurtării catismelor, mulţi citesc doar câteva stihuri din fiecare stare („Slavă…”), imitând formal structura catismelor, dar fără a le citi integral. Dar de ce să nu punem o singură catismă, pe care să o citim integral şi rânduind toate cele 20 de catisme? Oare nu-i clar că, catismele a 2-a şi a 3-a se pun la Utrenia de duminică doar acolo unde se slujeşte în fiecare zi şi se respectă tipicul monahal? De ce parohiile să respecte formal acest tipic, fără să ajungă să citească măcar de 2-3 ori pe an întreaga psaltire? Iată deci un exemplu de respectare în literă a tradiţiei, în detrimentul duhului. Iar exemple de genul acest avem sute şi mii…

Creativitatea în slujbe cred că este şi ea necesară şi firească, dar şi un pic periculoasă. Consider că şi aici sunt valabile aceleași trei condiţii pe care le-am stabilit la întrebarea precedentă despre „înnoirea liturgică”, la care aş adăuga şi a patra condiţie, cea a unei bune pregătiri atât în domeniul liturgic, cât biblic, dogmatic şi patristic, pentru că slujbele noastre exprimă teologia generală a Bisericii şi nu sunt creaţii strict liturgice. De exemplu, eu consider important să se modifice actualele rugăciuni din Molitfelnic, care se citesc imediat după naşterea copilului. Nici una dintre ele nu exprimă vreo mulţumire pentru naşterea copilului, în schimb exprimă în mod repetat frica de diavol şi diferite superstiţii, accentuându-se în mod deosebit şi ideea vechi-testamentară despre necurăție. Din punctul de vedere misionar şi pastoral, aceste rugăciuni sunt foarte proaste şi nepotrivite, şi ele nu ajută cu nimic familia să se apropie de Dumnezeu şi de Biserică. În consecință, cei mai mulţi preoţi nici nu le citesc, dar dacă am avea alte rugăciuni, ele ar putea fi folosite ca un prilej misionar foarte bun.

O anumită formă de creativitate observăm şi atunci când unii preoţi vor să citească în voce rugăciunile Vecerniei, Utreniei şi ale Liturghiei. Nu totodeauna este clar când şi cum acestea trebuie citite. Am văzut la o parohie cum preotul şi diaconul spuneau în voce chiar şi dialogurile dintre ei, care au apărut în slujbă la mult timp după ce se generalizase citirea în taină a tuturor rugăciunilor. Chiar şi Psalmul 50 din timpul cădirii de la Heruvic a fost rostit cu voce tare, deşi acesta nu are nicio legătură cu Liturghia şi strică continuitatea Liturghiei mai mult decât dacă toate rugăciunile ar fi fost citite în taină. Deci, este foarte important să deosebim, inclusiv din perspectivă istorică, care elemente din slujbă sunt importante şi care sunt secundare, ca să avem nişte principii sănătoase de creativitate. Nu-i obligatoriu ca toţi preoţii şi episcopii să slujească la fel, dar limitele acestor diferențe nu pot fi stabilite sau lărgite arbitrar.

Există în slujbele noastre o componentă misionară? Cum să facem ca slujbele să fie „atractive” pentru omul contemporan? Pot exista diferite forme de slujbă: pentru copii, exegetice, tipiconale (arheologice) etc?

Toate slujbele bisericeşti au o componentă misionară şi pastorală, numai că acestea, de cele mai multe ori, vizează mediul monahal şi nu pe cel parohial. Din acest punct de vedere, slujbele parohiale trebuie adaptate la propriile necesităţi misionare şi pastorale, dar nu prin simpla scurtare a lor, ci mai ales prin adaptarea elementelor catehetice. De exemplu, tipicul monahal prevede ca în Postul Mare, la Utrenie, să se citească din Scara lui Ioan Sinaitul, iar la sfârşitul Utreniei – din catehezele lui Teodor Studitul. Prevederi similare întâlnim şi în alte perioade ale anului, mai ales la marile sărbători, întrucât autorii tipicului îşi dădeau bine seama că poeziile liturgice fără cateheză nu te pot hrăni duhovniceşte. Unii au crezut că acele cateheze liturgice se puneau din cauza că monahii nu aveau cărţile respective la chilie sau că nu ştiau să citească. Însă rolul lecturilor era unul duhovnicesc şi pastoral, şi revenirea la aceste citiri liturgice, fie şi cu preţul scurtării canoanelor sau ceasurilor, merită să fie cel puţin discutată. Bineînţeles, în cadrul parohiilor, citirile trebuie să fie diferite de cele mănăstireşti, iar cel puţin una dintre aceste citiri trebuie să fie destinată copiilor…

Din păcate, la moment nu avem un astfel de lecţionariu, iar alcătuirea lui nu e deloc simplă, având în vedere principiile pedagogice şi duhovniceşti după care trebuie să fie organizat. Totuşi, cred că anume catehezele scurte, făcute în anumite momente ale slujbelor şi pentru diferite categorii de oameni, ar fi cea mai bună variantă de „slujbă misionară”. Restul variantelor de „slujbe misionare” le consider inoportune şi chiar periculoase, iar rezultatele experimentelor de până acum confirmă în mare măsură rezervele mele.

A intervievat: Iulia Patrakova

Sursa: www.teologie.net