Pe toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte

Ştiu să fiu şi smerit, ştiu să am şi de prisos;

În orice şi în toate m-am învăţat să fiu şi sătul şi flămând,

şi în belşug şi în lipsă.

Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte

(Filipeni 4, 12-13)

Când eram studenţi, de venea vre-un coleg de odaie de la ţară, se aduna toată lumea şi împărţeam din belşugul rodului muncii părinţilor ţărani. Deseori ziceam între noi, „burta zice că a înnebunit gura” – nu ne mai puteam sătura din bucatele autentice, crescute de mâinile bătătorite ale părinţilor. Era o perioadă fericită – trăiam cu toţii în sărăcie lucie, însă ne mulţumeam cu lucruri foarte puţine. Un coleg aprecia costul lucrurilor în pâini. Zicea, „Mă, bursa asta-i imensă! Face cât 50 de batoane, frate” O bursă studenţească de 50 de lei ni se părea o avere. Un tichet pentru un prânz la cantină era valuta internă. Când se terminau produsele, cineva pornea prin cămin cu un castron, cerând de la colegi – câte o ceapă, un cartof, o pişcătură de sare, o picătură de ulei, un păhărel de orez. Nu ştiu cum se numea acea fiertură ce îmbina toate aceste contribuţii modeste – dar era cea mai gustoasă mâncare. De regulă, era împărţită absolut egal între toţi cei care se pomeneau la masă. Ştiam să ne mulţumim cu darul bunătăţii celor din jur. Nu încuiam odaia niciodată – lăcata era defectată, dar nici nu aveam ce ascunde. La rândul nostru, eram şi noi generoşi şi ne bucuram nespus de mult să împărţim cu cei din jur, arătându-le recunoştinţa pentru binele primit odinioară. La masă întotdeauna era binevenit orice oaspete.

Multă vreme a trecut, sărăcia – şi generozitatea – comună s-a transformat, neobservat, în individualismul triumfător. Nu mai poţi da buzna în casa unui frate, fără de a-l telefona în prealabil şi fără de a-i cere permisiunea să-l deranjezi. Dacă în anii ’90 purtam toţi pantaloni şi pantofi cârpiţi, acum ţi-e ruşine să apari a doua oară în aceeaşi cămaşă. Dacă pe vremea când salariile se plăteau în caloşi sau sicrie, depinde la ce fabrică lucrai, casele se mai făceau la clacă, din lut cu paie, în timp ce azi, când barterul primitiv este înlăturat de economia de piaţă, casele se fac cu meşteri scumpi, din materiale cât mai scumpe şi extravagante. Doamne fereşte, acoperişul casei mele să fie mai urât sau din material mai demodat decât al vecinului sau al cumătrului! Sau gardul să nu fie din piatră, ca la naşul, ci doar din ţiglă metalică, de parcă aş fi ultima lepădătură din sat! Mai bine mai şterg cinci ani posterioarele nobile ale bătrânilor morocănoşi – dar generoşi, ce-i drept – în Italia, dar fac gard ca la vecinul! (Între timp bătrânii părinţi abia de se descurcă în singurătatea lor la ţară). Sau, mai bine iau un credit şi fac o nuntă ca lumea, decât să mă bârfească pe urmă tot satul că mi-am măritat fata, dar nunta n-am făcut-o la restaurantul din centrul raional, ci doar în curtea casei noastre. Ce o să pună fata pe urmă pe facebook şi pe odnoklassniki?

Acum câţiva ani, achitând facturile la bancă, am întâlnit o veche cunoştinţă. Mi-a spus că a venit să plătească creditul – luase un împrumut de la bancă pentru a face nunta fiicei, însă, între timp fiica divorţase, iar mama tot mai plătea creditul.

Spiritul de consumism, îmbinat cu fudulia specifică moldoveanului, te doboară. Se întâmplă chiar cazuri anecdotale – vecinul şi-a cumpărat un Tuareg, dar nu merge cu el, că nu are bani să achite impozitul de drum şi revizia tehnică. Un văr venise de la Moscova cu un smartfon pompos, dar îmi cerea mereu telefonul ca să-l sune pe cineva – el nu avea bani pe cont. Chişinăul este plin de lume venită de la ţară, care se îmbulzesc prin cămine şi garsoniere, stau la gazdă, trăiesc în mizerie – în timp ce casele lor din sate se prăbuşesc, iar pământul de ani buni le este lăsat în paragină. Părinţii şi străbunii lor şi-au vărsat sângele pentru acest pământ. Încă n-a trecut nici un secol, de când buneii lor au fost exilaţi în siberii doar pentru faptul că munceau pământul şi se hrăneau din rodul muncii lor.

Consumismul este stimulat şi promovat la scară largă, peste tot. „Uau, Letto. Vreau!” „La doar 25 de ani ea este milionară. Află cum poţi deveni şi tu!” Bunăstarea ieftenă, fără efort, aici şi acum – acesta este motoul vremii. Aceasta îl face pe om să se aventureze în credite pe care nu ştie cum le va putea achita, să-şi părăsească părinţii bătrâni şi copiii mici, plecând în ţări străine în căutarea unui destin mai bun, unui trai mai îmbelşugat.

Poate e destul? Poate, e timpul să ne oprim? Aud contraargumente – în ţara aceasta coruptă este imposibil să-ţi întemeiezi o afacere, să câştigi cinstit. O fi, dar, mi se pare, tot noi am stimulat corupţia, alegând calea uşoară. Este mai uşor să dai funcţionarului şpagă, în plic, sub masă, decât să-ţi asumi responsabilitatea, să plăteşti amenda pentru încălcarea săvârşită, să înveţi şi să iei nota de la bacalaureat în mod cinstit, etc.

Este vremea să ne amintim de cuvintele Sfintei Scripturi. Foarte grăitoare sunt cuvintele Sfântului Apostol Pavel, din epistola către Filipeni: „N-o spun ca şi cum aş duce lipsă, fiindcă eu m-am deprins să fiu îndestulat cu ceea ce am. Ştiu să fiu şi smerit, ştiu să am şi de prisos; în orice şi în toate m-am învăţat să fiu şi sătul şi flămând, şi în belşug şi în lipsă. Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte” (Filipeni 4, 11-13).

Nu o spun ca şi cum aş judeca pe cineva, dar, cred, trebuie să avem mai multă încredere în Dumnezeu, decât să ne bizuim pe forţele noastre proprii. Şi să învăţăm să ne bucurăm de ceea ce avem, să preţuim comoara ce ne-a fost lăsată de străbuni, şi să înmulţim acest dar.

Preot Constantin Cojocaru

http://preotconstantincojocaru.blogspot.md/