Nicolae Dabija – Mărturii despre Mitropolitul Antonie

Mitropolitul Antonie Plămădeală a fost şi rămîne a fi unul dintre cei mai distinşi oameni de cultură basarabeni din toate timpurile.

Acest fiu de ţăran din satul Stolniceni judeţul Lăpuşna s-a refugiat după ultimul război dincolo de Prut.

S-a călugărit.

Dar a fost dat afară din monahism pentru că nu uitase de locul în care a văzut lumina zilei, pomenindu-l în rugăciunile sale.

A redactat în anii 1945-46 un ziar clandestin, „Ecoul Basarabiei”, fiind căutat de organele de represalii în toţi cei şase ani de fugă pe la mănăstirile dinţară, dar nu şi-a contestat „Ecoul Basarabiei”.

A fost după aceea condamnat de către regimul comunist la 7 ani de închisoare, pentru că amintea mereu, şi sie şi altora, de Basarabia naşterii lui, rugîndu-l pe Cel de Sus să n-o părăsească măcar El.

În închisoarea de la Jilava se simţise, cum avea să mărturisească chiar dînsul, „ca Iona în chit”.

Dar şi acolo îşi făcea rugăciunea, dar şi acolo rămăsese tot Leonida Plămădeală, fiul dascălului Vasile din Stolniceni.

A fost suit pe cruce în adevăratul sens al cuvîntului dar nu s-a dezis de tine, Basarabie.

La congresul refugiaţilor care avusese loc la Iaşi la 30 iunie 1995, Antonie Plămădeală, avea să amintească de evreii care cîntau în surghiun cîntecele lor de jale, jurîndu-şi:

„De te voi uita, Ierusalime,

uitată să fie dreapta mea…”

imediat adăugând:

„De te voi uita, Basarabie,

uitată să fie dreapta mea…”.

Aşa au cîntat şi mai cîntă basarabenii aflaţi în refugiu. Aşa vor fi suspinat cei deportaţi în Siberia. Aşa trebuie să plîngem şi noi peste amintirea celor deportaţi:

„De vă vom uita,

uitată să fie dreapta noastră…”.

Tot atunci mitropolitul a menţionat că nici unul din sutele de mii de basarabeni care au plecat din calea tancurilor sovietice în 1940 sau 1944 „n-a plecat cu alt gînd, decît cu gîndul de întoarcere”. Nimeni dintre ei n-a crezut că nu se va mai întoarce vreodată la casele lor sau că vor reveni atît de tîrziu, încât casele şi locul de sub casele lor să fie ale altora întru „vecie” .

Cînd, în 1990, a sosit la Chişinău şi Stolniceni, Antonie Plămădeală a găsit o alta Basarabie.

A fost ales, împreună cu un alt mare cărturar – Nestor Vornicescu, mitropolit al Olteniei, basarabean şi el, născut la Lozova de lîngă Străşeni – membru de Onoare al Academiei de Ştiinţe din Chişinău.

În sală era prezentă elita culturală a Basarabiei. Venise multă lume să-l asculte, să-l vadă, să-l admire pe cel mai mare teolog ortodox în viaţă. Dar cînd şi-a rostit discursul, un grup de studenţi de la Facultatea de teologie din Chişinău s-a ridicat de pe locurile lor şi a părăsit demonstrativ sala. Era începutul anului 1991, cu mult înainte ce reactivarea Mitropoliei Basarabiei. Mi s-a făcut ruşine de acei „derbedei în sutane” (Doamne, iartă-mă!), care s-au simţit ofensaţi când Î.P.S a spus că Biserica Basarabiei are dreptul de a fi liberă, gîndindu-mă azi cu tristeţe că acei tineri de atunci sunt demult preoţi, au parohii, au poporani, pe care îi intoxică cu argumente de genul că „biserica românească este una străină de neamul nostru, biserica noastră fiind cea a tuturor ruşilor”, cum îşi zice Patriarhia de la Moscova.

Antonie Plămădeala ulterior va aminti de canonul 34 Apostolic care indică: „Fiecare episcop şi credincioşii lui trebuie să se supună celui mai mare din neamul lor”. Deci, se spune clar „din neamul lor” şi nu din neamul altora. Iar Alexei al II-lea al Moscovei este, totuşi, patriarh din neamul altora. Prea Sfinţitul Antonie întrebîndu-se, pe buna dreptate, de preferinţele ciudate ale bisericii lui Vladimir: „Uniunea Sovietică a dispărut. Basarabia e republicii suverană. Cu ce drept jurisdicţie bisericească rusească asupra ei? S. Sa Patriarhul rus este „al Moscovei şi al tuturor ruşilor”. Acum că URSS a dispărut, cum de se mai menţine un URSS bisericesc? Cum poate fi justificat? În nici un fel!”.

Din păcate cei 60 de ani de robie comunistă a pervertit sufletele multor basarabeni, inclusiv ale acelor studenţi teologi, dar şi ale multor preoţi care cred sincer că Biserica Rusă face de gardă în anticamera Mîntuitorului, de dînsa depinzînd cine va fi primit în audienţă la Tatăl Ceresc şi cine nu, că celelalte popoare pot comunica cu Cel de Sus doar prin intermediul Moscovei.

Î.P.S Antonie al Ardealului a ajutat la reactivarea Mitropoliei Basarabiei. Un gest de dreptate făcut nu doar pentru biserica noastră, ci şi pentru toţi credincioşii, care se roagă în limba lui Dosoftei şi Ştefan cel Mare şi Sfînt.

La întrebările unora dintre concetăţenii noştri, care mă întreabă: de ce trebuie să fim cu Mitropolia Basarabiei, adică – cu Patriarhia Română şi de ce nu trebuie să fim cu Patriarhia Moscovei, exista un singur răspuns pentru că ortodoxia noastră e latină, pe cînd ortodoxia rusă e slavonă. Şi pentru că sfintele scripturi mai afirmă că fiecare dintre noi se va prezenta la Judecata de Apoi cu neamul său, aducă – cu poporul său. Nu cred deloc că poporul nostru este parte a poporului rus, în turma căruia vom intra şi noi, care suntem şi moldoveni şi români, ca sa fim mîntuiţi la Marea Judecată.

Gestul Patriarhiei Române a fost unul recuperatoriu. Or, fără o unire spirituală, o unire teritorială devine imposibila. Unirea spirituală – culturală, ştiinţifică, bisericească etc. – urmînd s-o preceadă pe cealaltă. Iar această unire depinde de noi, de fiecare în parte şi – mai puţin, sau foarte puţin – de oamenii politici.

Aceasta a fost şi credinţa Mitropolitului Ardealului.

Antonie Plămădeală a avut un destin deosebit.

Cum se va fi simţit oare puşcăriaşul Leonida (numele lui de mirean) devenit Mitropolitul Antonie?!

O fi crezut vreodată acest basarabean, pe cînd se afla în închisorile de la Jilava, Văcăreşti sau Iaşi, că Dumnezeu îl va alege dintre mulţi şi-l va pune în scaun mitropolitan?

La moartea înaltului prelat la postul de radio BBC un „teolog” de la Cluj afirma că Antonie s-a adaptat la regim, de aceea a avansat atît de spectaculos.

Nimic mai fals.

Pentru că în România milioane de români s-au adaptat la regim, dar numai unul, Antonie Plămădeală, a ajuns mitropolit al Ardealului.

Ascensiunea lui a avut loc după „Primăvara de la Praga” din 1968. Atunci a fost cules de către Patriarhul Iustinian dintr-o fabrică unde lucra muncitor necalificat şi readus în biserică.

Realitatea de fapt fiind inversă: nu unii intelectuali de rasă s-au adaptat atunci la regim, ci regimul s-a adaptat la ei.

Antonie Plămădeală a scris o biblioteca de cărţi; atît el, cît şi Nestor Vornicescu, au fost mari cărturari, apreciaţi teologi, distinşi savanţi, ei punînd în circulaţie texte unice, descoperite prin arhive şi biblioteci, munca lor putînd fi comparată cu cea a altor mitropoliţi luminaţi Varlaam, Dosoftei, Anastasie Crimca sau Antim Ivireanu.

Anume activitatea lor enciclopedică i-a ajutat să avanseze,

E cu totul altceva că regimul de la Bucureşti ulterior a degradat în suspiciune şi dictatură. Iar vina lor, a acelora care au ajutat biserica să supravieţuiască, (în România nu a fost închisă nici măcar o singură biserică) nu e deloc mai „gravă” decît a celora care erau pe atunci „şoimi ai patriei” sau „utecişti”.

Chir Antonie a avut doar ghinionul să fie contemporan cu ocuparea de către trupele sovietice mai întîi a Basarabiei sale, apoi şi a întregii Românii. Pentru acest „păcat” Dumnezeu l-a iertat demult, cu atît mai mult că nici nu-i aparţine.

În iunie 1989 participam împreună cu Grigore Vieru, ca „reprezentanţi ai URSS”, la Zilele „Minai Eminescu” Eminescu din România. Atunci Înalt Prea Sfinţitul Antonie, Mitropolit al Ardealului, Crişanei şi Maramureşului, ne-a căutat prin toată România, ca să ne invite la Sibiu. L-a trimis după noi cu o maşină pe părintele Vasile Ţepordei ca să ne aducă la reşedinţa sa mitropolitană. Atunci am aflat că e născut la Stolniceni, sat unde unchiul meu arhimandritul Serafim Dabija, înainte de a închide ochii pe veci, a fost o vreme preot în aceeaşi biserică, în care viitorul mitropolit l-a descoperit, copil fiind, pe Dumnezeu. Atunci ne-a vorbit că a fost condamnat la 7 ani de temniţă grea de către comuniştii sovietici ajunşi la conducere şi în România, pentru că ar fi făcut parte dintr-o organizaţie care avea drept scop distrugerea Uniunii Sovietice, basarabeanul Leonida (devenit în monahie Antonie) Plămădeală intenţionînd să destrame cel mai mare (citeşte întins) stat de pe glob.

Atunci ne-a dus la Catedrala Mitropolitană a Sibiului, mare cît un stadion, în care cuvintele pe care le rostea urcau ca fumul de jertfă în sus. Atunci m-am convins: cine l-a auzit măcar o dată pe Î.P.S. Antonie al Ardealului propovăduind cuvîntul lui Dumnezeu, a aflat cum se poate face legătura pămîntului cu Cerul…

„De te voi uita, Ierusalime,

uitată să fie dreapta mea…”.

Ne-am întîlnit după aceea de mai multe ori cu Înalt Prea Sfinţitul, la Bucureşti, la Chişinău, la Iaşi, la Sibiu.

Şi de fiecare dată mi-aminteam de acea slujbă de la Catedrala Mitropolitană, cînd cuvintele pe care le rostea acel prelat cu voce blîndă şi ochi jilăviţi de lacrimi m-au tăcut să-i văd Sufletul, cel care ne cuprindea, ne ocrotea şi ne încălzea pe noi toţi cei prezenţi la acea vecernie de neuitat.

Acum sufletul Sfinţiei Sale a urcat la Cer. La Dumnezeu, Cel pe care l-a iubit atît de mult.

Antonie şi-a făcut pe deplin datoria, cît s-a aflat pe acest pămînt.

Acum rămîne să ne-o mai facem şi noi: să-i înălţăm o statuie la Chişinău, unde ar urma să avem şi o stradă, nişte biblioteci, un seminar teologic ş.a., care să-i poarte numele, să-i edificăm o casă-muzeu la Stolniceni, să-i reedităm cărţile, inclusiv cea cu un titlu atît de direct „Basarabia” (scrisă pentru noi, dar care aşa şi n-a ajuns aici, carte pe care am găsit-o întîmplător într-o biserică din Braşov), să-i păstrăm vie memoria şi să-l iubim şi după dispariţia sa fizică, aşa cum ne-a iubit el în toate secundele vieţii sale, de la naştere şi pînă la moarte…

Înalt Prea Sfinţite Antonie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, şi pentru ca să se facă dreptatea pe care o merită după atîta suferinţă şi prigoană Neamului Românesc din Basarabia ta şi a Lui.

Amin.

NICOLAE DABIJA