„A te mântui nu e un lucru complicat, ci e unul înţelept”

„Ştii să învingi, Hannibal, dar nu ştii să profiţi de victorie!”. Aşa ziceau romanii despre unul dintre cei mai mari duşmani ai lor şi luptătorul de excepţie, Hannibal de Cartagina. Precum se ştie, acela învingea în lupte, iar în bătălia de la Cannae a dat Romei o lovitură nemaiauzită şi, în general, a cîştigat numele unui mare comandant de oşti, şi totuşi… războiul cu Roma l-a pierdut, de aceea şi a dat ocazii la astfel de zicale.

Şi cele spuse despre el, nu-l privesc doar pe el însuşi. Poţi să învingi în luptă şi să pierzi războiul. Poţi să fii învingător în război, dar să risipeşti în van toate roadele victoriei. Continuînd lanţul: să te însori, dar să nu faci o familie rezistentă; să faci studii, dar să nu te foloseşti de cunoştinţele obţinute; să construieşti o casă, dar să n-o „trăieşti”. Lista e lungă. Şi nouă, ca unor oameni cu credinţă, e interesantă o astfel de situaţie: omul a intrat în Biserică, dar în Biserică n-a rămas. L-a luat valul din Biserică, l-a aruncat… ca pe un dop de şampanie. Aceasta se întîmplă chiar în preajma noastră şi acest fenomen are o mulţime de caracteristici subiective, care nu ne stă în puteri să le cunoaştem şi prin urmare – nu avem dreptul să le judecăm. Totuşi acest fenomen are şi nişte caracteristici generale pe care le putem descrie şi apoi aplica această harta pe un teritoriu minat. Deci, pe care cîmpuri minate, sau pe ce întinsuri, nu ar trebui să mergem, călcînd pe pămîntul Bisericii?

Eshatologia rea

Mulţi oameni au intrat în ograda Bisericii avînd frica sfîrşitului lumii. Aceasta nu este condamnabil, ba chiar este inevitabil. Credinţa în sine este orientată spre veacul viitor, deci ea vede sfîrşitul acestui veac. Precum scrie Apostolul Pavel, Hristos a venit „cînd a venit plinirea vremii… născut din femeie, născut sub Lege” (Galiteni 4:4). Caracterul complet a început cu Naşterea Domnului şi toată istoria umanităţii se trece prin semnul unui sfîrşit aşteptat. Mai mult ca atît, anume cînd se va spune „pace şi linişte”, atunci să ştiţi că sfîrşitul este aproape (Tesaloniceni 5:3). Adică, atunci cînd aşteptarea sfîrşitului şi simţirea apropierii lui se va trece, iar în schimbul acestora va veni falsa încredere în stabilitate, iată atunci sfîrşitul este aproape. Însă cele spuse se referă anume la ceea că referitor la sfîrşitul veacului, creştinii ar trebui să păstreze, eu i-aş zice, o tensiune calmă. Ei nu trebuie să fie surescitaţi şi nervoşi. Anume surescitarea şi nervozitatea sînt caracteristice pentru nou-veniţii, recent îmbisericiţi. Ei nu cunosc istoria. Ei cred că evenimentele de astăzi sînt unice, deşi în realitate toate s-au repetat nu doar o singură dată: şi tulburarea de obşte, şi cîrtirea împotriva autorităţilor bisericeşti, şi înmulţirea păcatelor, şi necazurile, pînă şi la cadavrele neîngropate pe marginea drumurilor. Şi toate acestea se repetă în duh, se schimbă doar proporţiile şi cantitatea, pînă atunci cînd va suna ultima trîmbiţă a Arhanghelului. Iar despre ora şi ceasul ne este poruncit nici să nu întrebăm, ci să ducem o viaţă, în general, vioaie. Surescitarea eshatologică este periculoasă din mai multe puncte de vedere. În primul rînd, cei care nu împărtăşesc extremitatea par celui care aşteaptă apocalipsa, a fi trădători, sau oamenii lumii acesteia. Limba plină de zel nu are milă nici de patriarhul cu mitropoliţii, nici de duhovnicii de mănăstiri sau biserici de mir.

Pretutindeni li se nălucesc dacă nu conspiraţii, atunci o răcire de neiertat. Legăturile de prietenie se rup, iar din toate temele de discuţii, rămîn a fi masonii, codurile şi semnele apocaliptice. Din viaţă dispar nu doar bucuria, ci şi liniştea elementară. Şi putem considera ferm un om „codat” pe acel care vorbeşte pretutindeni doar despre coduri. Dar ce dezamăgire primeşte cel care aşteaptă, cînd Judeacata se amînă pe un termen neştiut! Unii se înfurie pe Însuşi Dumnezeu că El nu se grăbeşte să vină, se întristează ca şi Iona, care aştepta în zadar distrugerea Ninivei. Şi precum a fost în istorie, aşa se întîmplă şi sub ochii noştri. Creştinii care aşteptau, dar nu au primit ceea ce aşteptau, cu speranţa lor pierdută în încheierea istoriei, îşi pierd credinţa. Vremurile tulburi în aşteptarea Judecăţii deseori se schimbă cu vremurile desfrînării, scepticismului, de parcă ar compensa eshatologia pierderilor şi aşteptărilor de cîndva.

Concluzie: nu trebuie să clădim credinţa şi privirea de ansamblu pe ultimul articol din Crez: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie.” Sfîrşitul trebuie să-l avem în minte pururea. Însă nu merită cu gîndul la sfîrşit, să scoţi din viaţă toată bucuria, toată creativitatea, toată simplitatea şi uşurinţa, fără de care viaţa ar fi insuportabilă, chiar de Antihristul va veni degrabă sau nu.

Partea din dos a Bisericii. „Aspectul prea omenesc”

În Biserică putem intra atît prin uşile principale, cît şi prin cele laterale, însă slujitorii pot intra şi prin uşile pălămăreşti. Aşa şi teatrul pentru spectatori începe cu vestiarul, însă pentru lucrătorii teatrului şi artişti – cu intrarea de serviciu. Oriunde există posibilitatea să intri nu doar deschis şi din stradă, ci şi pe undeva aparte, cu „aleşii”. În ceea ce priveşte Biserica, este „natural” pentru omul căzut să tindă şi să se mîndrească cu crearea noilor cunoştinţe, a legăturilor cu anumite feţe bisericeşti şi ierarhi. „Eu ştiu”, „eu am fost”, „noi am discutat”, „noi am călătorit împreună”… totul pare a fi prea omenesc şi nu ar merita să acordăm prea multă atenţie dacă acest fenomen nu ar ascunde unele pericole. Ciudat, dar adevărat: este posibil să te adînceşti în cunoştinţele diferitor oameni de Biserică, astfel încît cunoştinţele Omului principal al Bisericii – Iisus Hristos – vor trece pe fundal. Ceea ce le reproşa şi Pavel corintenilor („Eu sînt al lui Pavel, iar eu sînt al lui Apollo, iar eu sînt al lui Chefa” – spuneau ei. Vezi Corinteni 1:12), persistă ca o ispită reală pentru fiecare dintre noi. Cu un episcop am fost în pelerinaj, cu un arhimandrit am stat la o masă de sărbătoare, la acel duhovinc am fost în chilie, şi iată deja începe „sfinţita colectare” a cunoştinţelor şi a amintirilor. Ulterior toate aceste pot fi povestite din punctul de vedere al unui cunoscător de excepţie şi pot fi transferate de partea meritelor de taină. Dar să nu uităm că singurul lucru care are o valoare primordială este cunoaşterea lui Iisus Hristos – Capului Bisericii şi Mîntuitorului nostru. În rest – toate sînt doar nişte instrumente pentru cunoaşterea acestui adevăr.

Pericolul ce urmează este paradoxal. De la dragoste la ură, precum ştiţi, rămîne un singur pas. Exact atît şi de la admiraţie şi o adorare pasionată pînă la ură şi duşmănie. Apropierea excesivă de un om este periculoasă prin ameninţarea unei rupturi bruşte cu acesta. Englezii au o zicală: „Cu cît îl cunoşti pe un om mai aproape, cu atît mai puţin îl venerezi”. Lipsa unei distanţe necesare faţă de stareţ, duhovnic, preot sau episcop este periculoasă.

Pericolul constă în ceea că anume reducerea distanţei necesare se răsfrînge asupra atitudinii faţă de rangurile bisericeşti. Aceasta ameninţă să se transforme în ceva prea uman şi prin urmare în adulter (nu neapărat în sensul păcatului trupesc, ci în sensul de trădare a Domnului, ceea ce în limbajul ascetic este numit – adulter). Şi dacă cineva dintre noi va căuta sfinţenia absolută în lumea oamenilor religioşi, să ştiţi că astfel poate provoca o catastrofă în viaţa lui duhovnicească. Putem uita exclamaţia liturgică : „Unul Sfînt, Unul Domn, Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin.” Hristos – Unul fără de păcat.

În acest sens, cuvintele „Unul Sfînt” reprezintă nu doar o simplă exclamaţie în timpul slujbei, ci şi vectorul principal al gîndirii. Este inadmisibil să cauţi sfinţenia absolută în oameni! Însăşi procesul este greşit, de aceea şi rezultatele pot fi dezastruoase. Rezultatele pot fi dezamăgirea, neîncredinţarea, prăbuşirea idealurilor, disperarea. Şi iată astăzi vedem că cel care ieri a fost un „conservator al tradiţiilor strămoşeşti şi al predaniilor sfinţilor părinţi” sau un „jurnal de povestiri adevărate”, astăzi se pomeneşte repovestind cinic bancurile bisericeşti. El a obosit, şi-a rupt aripile, s-a fript de intrarea prea grăbită în altar sau de apropierea excesivă de ierarhi. Conversaţiile auzite nu i-au folosit. Este prea dificil pentru a-l surprinde cu ceva, pentru că se pare că el deja ştie totul. Este împrăştiat la Liturghie, cărţile nu-l mai interesează, nu mai ascultă predica, iar binecuvîntarea o ia doar în locul unei simple „salutări” cu clerul.

Dacă nu vreţi ca cele spuse mai sus să fie adresate vouă, prietenilor sau rudelor voastre, atunci nu vă grăbiţi ca fiii voştri să intre în altar, chiar dacă parohul va insista. Şi singuri nu vă grăbiţi să legaţi prietenii cu feţele bisericeşti. Întăriţi-vă în credinţă, acumulaţi mai multă fermitate şi curaj. Învăţaţi-vă să-L vedeţi pe Hristos nu doar în simbolurile şi semnele de cult sau decor al bisericii, dar învăţaţi-vă să-I observaţi lucrul Lui prin oameni, graţie şi în pofida lor. Atunci restul nu vă va părea atît de dificil, nu vă va îndepărta, nu vă va răni, nu vă va ispiti. Dar numai atunci – şi nu mai devreme.

Biserica – în ciuda tuturor aparenţelor, tengibilităţilor şi enormităţii istorice, constituie un obiect al credinţei. Noi mărturisim: „Cred într-Una Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”. Adică principalul în Biserică nu este disponibil pentru ochi şi urechi, ci doar pentru inimă. Şi precum privirea păcatului în afara Bisericii nu-l descurajează pe credincios în credinţa sa în Dumnezeu, tot aşa şi viziunea păcatului în cadrul Bisericii nu-i poate nimici credinţa celui care cu adevărat crede în Biserică şi în dragostea faţă de ea. O astfel de întîlnire cu păcatul în interiorul ogrăzii este întotdeauna o provocare şi o durere, o încercare serioasă. Încercarea poate fi depăşită, dar ea nu poate fi căutată, rulată în mod voluntar. Iată de ce dorinţa încăpăţinată de a şti totul, de a face cunoştinţă cu toţii, de a fi oriunde „al său”, poate să fie pedepsită cu înmulţirea ispitelor şi ameninţă cu pierderea credinţei.

Dacă am compara Biserica cu un tablou, atunci trebuie să alegem o anumită distanţă de la noi pînă la acesta, încît să vedem imaginea corect. Îndepărtarea excesivă va transforma tabloul într-o pată, însă apropierea excesivă va descoperi textura pînzei, contururile aparte, dar nu şi frumuseţea privirii unui întreg. Căutaţi acel punct de privire al Bisericii, de unde Mireasa lui Hristos va fi văzută în toată plinătatea frumuseţii Ei. Dar fără o invitaţie specială, nu îndrăzniţi să vă apropiaţi decît pînă la o distanţă de o mînă întinsă. Şi chiar după invitaţie, nu vă grăbiţi să vă apropiaţi. Dacă este voia lui Dumnezeu, invitaţia se va repeta.

Fierbinţeala. Mărirea efortului posibil

Viaţa în biserică nu reprezintă o alergare la viteză, aşa încît să te rupi din loc şi să te expui întru totul doar ca să atingi scopul final, ea nu reprezintă nici alergarea la o distanţă mare, şi totuşi dacă am vorbi despre astfel de categorii, atunci ea este un cros sau marş de rezistenţă. Ne deplasăm nu doar pe o pistă lină, făcînd cercuri, ci ne deplasăm în sus şi-n jos, alergăm, mergem la pas, cu sau fără vreo greutate. Adică noi nu avem nevoie de viteză, ci de răbdare şi rezistenţă în viaţă.

Mii de fraţi şi surori întru Hristos au apucat drumul îmbisericirii cu o tensiune maximală, astfel încît şi-au epuizat forţele. Mai apoi la ei vine disperarea, iar ceea ce urmează – nu e departe pînă la o criza de credinţă. Îi puteţi cunoaşte cu uşurinţă prin privirile triste, printr-un toc sceptic al vocii, prin povestirile lor despre catastrofele personale cu care se înfruntă unii sau alţii creştini. Şi toate acestea s-ar putea evita, sau cel puţin s-ar putea minimaliza pierderile, dacă ar exista o conduită duhovnicească sănătoasă. Însă pentru că fiecare dintre noi, adeseori sîntem conduşi de capul propriu, iar cei care au duhovnici, adesea îi au ca fiind duri şi plini de rigori, atunci şi rezultatul ne este clar. Fiecare dintre noi care a găsit Biserica lui Hristos, care reuşind să depăşească ispitele şi anumite greutăţi, a rămas în Biserică, este chemat la „micul misionarism”.

Putem ajuta cu precauţie celor care fac primii paşi în Biserică. Este de remarcat sublinierea cuvintelor „cu precauţie”, pentru că neofitul va dori să se refugieze la mănăstire şi să lase studiile, iar noi va trebui să-l calmăm şi să-l convingem să facă studiile „ca ascultare”. Neofitul va arunca cărţile de pe raft şi le va înlocui cu altele. El va începe să postească ca şi călugării din mănăstiri, iar în jurul mîinilor îşi va suci metaniere. El încă multe le va face, pînă şi la făgăduinţe de celibat sau sihăstrie.

Datoria noastră, în calitate de frate mai mare sau prieten întru Hristos, este să-l liniştim, să-l călmăm şi să-l susţinem. Trebuie să acţionăm conform cuvintelor spuse în vechime: „Dacă vei vedea un începător căţărîndu-se în cer, trage-l de picioare”. Înaintarea pe trepte necesită eforturi de studiere permanentă. Şi dacă „cîmpul este academia soldatului”, atunci „liturgica practică” va fi „academia” noastră.

E necesară cunoaşterea Liturghiei şi prezenţa în fiecare duminică la slujbă. Astfel neofitul va începe să asculte şi să audă cuvîntul lui Dumnezeu, va face cunoştinţă cu mineiul, cu numele Sfinţilor sărbătoriţi. Cel mai important punct de reper va deveni primul Post Mare din viaţă. Canonul mare, o masă modestă, abţinerea de la mîncare în anumite zile, închinăciunile, Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, Săptămîna Mare cu slujbele ei unicale şi în sfîrşit Noaptea Învierii – acestea vor deveni camertonul îmbisericirii. Apoi, după trăirea acelei nopţi a lui Hristos, care de fapt e mai luminoasă ca ziua, omul va trebui duminică de duminică să-şi menţină în suflet focul pascal şi să privească duminica ca pe Micul Paşte. Miercurea sau Vinerea din fiecare săptămîna cu timpul vor deveni prin analogie Miercurea Mare şi Vinerea Mare. Viaţa se va construi cu privire la esenţial – Învierea lui Hristos şi pregătirea pentru aceasta. Atunci vom putea începe să ne ocupăm cu restul: de la rugăciune după metanier pînă la studierea limbii greceşti. Atunci, dar nu mai devreme.

La fel sînt importante cuvintele „Alege-ţi lecturile”. Cărţile duhovniceşti pe care le citim ar trebui să fie de o astfel de natură, încît cele scrise în ele să le putem aplica în practică, în viaţa noastră. În cazul în care obiectul de lectură este de neatins, încercările de a transpune cele citite în viaţă ne pot trauma, ceea ce ar putea duce la depresie sau la senzaţie de inutilitate. Sfinţii părinţi ne avertizează că monahii care trăiesc la mănăstiri cu viaţa de obşte, citind cărţi despre sihăstrie şi pustnici, pot începe a visa la o viaţă de pustnic. Monahul pustnic, la rîndul său, citind cărţile despre smerenia fraţilor în obşte, se poate sminti cu gîndurile la superioritatea vieţii monahale de obşte. În ambele cazuri scopul celui viclean este să impună omului o nemulţumire faţă de modul de viaţă avut şi să-l gonească de acolo. Mai apoi, cel care a fost gonit cu gîndul din loc, riscă să nu-şi mai găsească liniştea şi cu disperare să rătăcească din loc în loc. În ceea ce priveşte mirenii, schema e aceeaşi. Citind cărţile monahale, ei visează la o viaţă sfîntă depărtată de agitaţii… şi încep să creeze probleme pe loc gol atît pentru sine, cît şi pentru alţii. Soţiile nu mai vor să stea la bucătărie şi să împărtă patul conjugal, iar soţii visează să renunţe la locul de muncă şi să îmbrace o reverendă. Şi unii şi alţii în tăcere urăsc totul din jurul lor, ceea ce puţin aduce a viaţă cu adevărat duhovnicească.

Concluzie: trebuie să citim ceea şi doar aceea ce putem aplica în practică. O problemă reală cu care se confruntă viaţa noastră bisericească constă în lipsa cărţilor scrise pentru mireni, despre mireni şi despre problemele lor duhovniceşti de zi cu zi. Însă cît nu ar fi de mare lipsa, oricum trebuie păstrat capul limpede! Pe timpul lui Puşkin, Sfinţitul Filaret (Drozdov) în corespondenţa sa, dar şi verbal, mustra pe cei care nu voiau să înţeleagă că secolul 19 nu este secolul 5, iar suburbiile Moscovei nu sînt Fivaida sau pustiul egiptean. Au trecut două secole, dar această confirmare nu s-a mai epuizat.

„A te mîntui nu e un lucru complicat, ci e unul înţelept” spunea Cuviosul Kukşa al Odesei. Aceste cuvinte sînt încărcate cu o putere enormă. Mîntuirea se capătă nu atît prin eforturi deosebite, cît prin dozarea efortului în direcţia cea bună. Cuvintele cheie sînt „direcţia cea bună”, pentru că o mulţime de forţe irosite în zadar, nu dau nici un efect.

Noi toţi avem nevoie de trezvie. Nu în sensul abţinerii de la alcool, ci în sensul unei priviri sobre la lume. Despre aceasta trezvie se roagă şi preotul îndată după Sfinţirea Darurilor. El se roagă ca Sfintele şi Mărite Taine să fie oamenilor spre trezvia sufletului. Este atît de important, încît chiar şi cererea cu privire la lăsarea păcatelor se află după cererea pentru trezvie. Dar nouă ne pare că lăsarea păcatelor este cel mai dorit lucru. Nu. Opusul trezviei este înşelarea. În general este o stare a duhului în care omul recunoaşte minciunile ca adevăr, se înşeală în esenţial. Omul poate fi încrezut în sfinţenia sa, în corectitudinea drumului său, în modul negreşit de gîndire ş.a.

Atunci omul va merge prin viaţă ca o locomotivă pe şine, şi oprirea sau rularea lui va fi imposibilă. Iată de o astfel de fermitate de neclintit, începătorii ar trebui să se ferească. Întărirea, ridicarea vitezei pe drumul ales de om, pot fi făcute doar după acumularea experienţei, după depăşirea greşelilor inevitabile, după dezvoltarea şi experimentarea smereniei.

Să nu trăim doar în aşteptarea sfîrşitului lumii, să nu căutăm în oameni sfinţenia pură, care este doar în Dumnezeu, supărîndu-ne pe oameni, să nu transferăm supărarea pe Biserică, să nu tindem să avem prieteni „puternici”, să nu transmitem bîrfele, să nu ne interesăm de zvonuri. Să învăţăm şi să gîndim, să descoperim viaţa bisericească printr-o carte folositoare sau prin Liturghie. Să nu ne grăbim, condiţiile exterioare ale vieţii să nu le schimbăm cu o hotărîre revoluţionară, pentru că toate cele exterioare se vor schimba în dependenţă de cele interioare. Să avem răbdare şi să învăţăm să fim rezistenţi. Ce s-a mai scăpat din vedere? Sigur că multe cuvinte sînt nespuse, iar cei înţelepţi vor mai adăuga cîte ceva sau vor dezbate anumite subiecte din cele menţionate. La sfîrşitul discuţiei să ne amintim de încă nişte cuvinte ale sfinţilor părinţi: „Înţelegeţi vremurile”.

Diferite vremuri cer de la oameni diferite lucrări. Şi noi nu trebuie să facem ceea ce dorim ca nişte dezordonaţi şi samovolnici, ci ca nişte fii ai Bisericii să facem ceea ce ni se cere. Sînt vremuri de rugăciuni tainice şi liniştite, vremuri de mărturisire curăjoasă, dacă aţi fost descoperit. Sînt vremuri (mai exact – au fost) de asceticism în masă. Sînt vremuri de prosperitate externă, dăruite de Dumnezeu pentru pregătirea de necazurile ce vor să vină şi pentru tratarea problemelor interne ale bisericii. Monahismul, familia, studiile. Se întîmplă că fiecare din aceste fenomene înfloresc sau se află în declin. Dar care este contextul general al istoriei astăzi? Nu vom da răspunsuri la această întrebare, pentru că problema înţelegerii vremurilor se adresează tuturor.

De la felul cum omul va înţelege vremurile, aşa şi va trăi. Diferite răspunsuri vor da naştere la diferite modele de comportament. Unul va dori să se mute de la oraş la sat, iar altul va pleca să facă studii în teologie. Unuia îi va fi frică să se căsătorească, iar altul dimpotrivă va naşte copii şi va înfia şi din orfelinate. Cineva va dori să fugă în Occident, însă alţii dimpotrivă, se vor gîndi la misionarism la Est. Răspunsurile vor varia şi doar Dumnezeu le va judeca. Fără a anticipa judecata, ci doar ca să amintim de întrebarea-problemă: „Înţelegeţi vremurile”. Şi pentru că am folosit o mulţime de timp şi de cuvinte pe tema modului în care un neofit să nu iasă din Biserică, să încercăm să folosim timpul şi efortul deja pentru următorul subiect, care reiese din primul. Şi anume: Ce să faci în Biserică? Cu ce să te ocupi în ea? Cum să găseşti un locuşor al tău în această Arcă a lui Noe, unde sînt fiinţe atît de multe şi atît de diferite – animale de pardă, erbivore, mari şi mici, toate fără de asemănare şi toate adunate sub acelaşi acoperiş, avînd acelaşi pericol şi avînd acelaşi scop – scăparea!

Din experienţă ştim că mulţi oameni trăiesc în lume cu sentimentul inutilităţii, cu starea unui lucru abandonat şi uitat. Aceşti oameni trăiesc de parcă ar trăi o viaţă străină. În contrast – un simţ de prezenţă la locul şi timpul potrivit, un simţ chiar şi de o mică utilitate va oferi un sentiment de „cheie potrivită în lăcată” . Totul e la locul potrivit şi totul e cum trebuie. Aş dori ca şi în Biserică să te simţi aşa. Dar asta deja e o altă temă de discuţie.

Protoiereul Andrei Tcaciov

sursa http://www.pravoslavie.ru/put/75217.htm

traducere și adaptare Natalia Plugariov