Abandonat în maternitate. La 12 ani, muncea pentru o felie de pâine cu marmeladă, pe lângă orfelinat. Astăzi este om de afaceri

„Doamne, ce mi-aş dori eu când am să fiu mare să pot să dau de muncă la alte persoane“, îşi aminteşte astăzi Cornel că visa când era mic. Avea 13 ani şi trecea prin faţa unui magazin din Siret în drum spre casa de copii când şi-a pus această dorinţă, ţine minte perfect.

După mai mulţi ani, rugăciunea avea să i se îndeplinească şi să realizeze adevărata semnificaţie a cuvântului bogat.

„De regulă, se spune despre cei din orfelinate că nu-s cuminţi, că nu învaţă…”

La 12 ani, făcea chirpici sau aduna iarbă pentru o felie de pâine cu marmeladă ori un ou fiert de pe la oameni care locuiau aproape de orfelinatul pe care îl numea acasă.

Era doar un copil al nimănui într-o statistică ce impresiona doar Occidentul: cea a copiilor abandonaţi şi daţi la stat, un stat aproape la fel de dezinteresat ca şi părinţii care i-au aruncat din braţe.

Cornel Manaz a fost abandonat încă din maternitate de femeia care l-a adus pe lume şi care a plecat apoi din spital singură, puiul de om fiind nevoit să urce singur primele trepte ale vieţii sale.

„De regulă, se spune despre cei din orfelinate că nu-s cuminţi, că nu învaţă… Eu am spus că trebuie să fie şi o altă faţă, trebuie să arăţi că poţi”, începe să-mi povestească Cornel.

Şi el a arătat că se poate.

Astăzi are propria sa firmă şi zeci de contracte în portofoliu, deţinând exclusivitate pentru montarea şi amenajarea magazinelor unui cunoscut concern în Europa de Est şi contractul de mentenanţă pentru această companie.

Este mai mereu pe drumuri, munceşte cot la cot cu angajaţii săi şi mare parte din profit îl reinvesteşte în societatea sa.

“Cornel nu mai voia să fie doar un număr. Nu m-am aşteptat să fi lăsat în sufletul lui aşa ceva”

Jeaneta Maidaniuc, actualul director adjunct al Colegiului Tehnic “Laţcu Vodă” din Siret, a fost profesoara lui Cornel. Cadrul didactic mărturiseşte că nu are copii, dar şi-ar fi dorit unul precum Cornel Manaz.

„El mi-a explicat că de când se ştie a fost doar un număr, pentru că în casele de copii evidenţa lor este nu pe nume, pe număr. Şi acuma el doreşte să fie Cornel Manaz“, ne-a explicat Jeaneta Maidaniuc, profesoara şi fostul elev ţinând şi acum legătura.

Cadrul didactic a fost pentru Cornel unul dintre oamenii care i-au influenţat viaţa, care, în lipsa mamei şi a tatălui, l-au ajutat să urce primele trepte ale vieţii.

Acelaşi trepte l-au dus pe Cornel în urmă cu mulţi ani până în faţa casei pe care Luminiţa, o tânără asistentă medicală de la orfelinat, o construia alături de soţul ei, nu departe de centrul de plasament.

Iar el, un copil pe atunci, s-a oferit să îi ajute.

„Ce puteam eu face la 12 ani?! Să car două găleţi cu apă, să calc nişte lut, să fac un pic de chirpic nu mi s-a părut mare inginerie”, mărturiseşte acum Cornel.

Era pentru prima oară în copilăria sa chinuită când Cornel simţea că este iubit, când realiza că oamenii pot să şi zâmbească şi să dăruiască fără să primească ceva în schimb.

S-au revăzut după aproape 10 ani, în Italia, unde Luminiţa a plecat de mai multă vreme împreună cu soţul ei.

„A fost o surpriză extraordinară. Nu m-am aşteptat să fi lăsat în sufletul lui aşa ceva. El s-a apropiat mai mult de noi în perioada în care am început să fac casa. Era un copil foarte întreprinzător, aşa cum e acum, aşa mare. A fost aşa o surpriză extraordinară când a intrat cu maşina în curte la noi, după atâţia ani”, ne-a povestit emoţionată Luminiţa Turcanu.

Au vrut să-l înfieze şi să-l ia în Germania, însă legislaţia nu le permitea

Tot după mulţi ani, s-a revăzut şi cu Ibi şi Olaf Lippold, o familie de voluntari nemţi la care a locuit o vreme în perioada în care s-au aflat în România şi care au vrut să-l înfieze. Erau însă mult prea tineri şi legislaţia nu le permitea.

Ibi şi Olaf au trebuit să se întoarcă în Germania, iar despărţirea a fost foarte grea, mai ales că, la scurt timp, Cornel a fost transferat la un orfelinat din Gura Humorului.

A început să aibă rezultate tot mai slabe la şcoală, nu s-a mai înscris pentru examenul de capacitate, treptele, pe care urcase atât de greu până la vârsta adolescenţei, începând deja să fie din ce în ce mai dificile.

Din fericire, salvarea lui Cornel a venit tot de la o familie de voluntari nemţi, Stefan şi Ester Armer, prieteni cu familia Olaf, care l-au luat în grija lor. I-au întins o mână de care el, un copil pe atunci, fără mamă şi tată, avea atât de multă nevoie.

“Cred că diriginta lui de atunci a spus că e de la casa de copii, ce-i trebuie examen de capacitate pentru cine ştie ce vulcanizare unde să lucreze“, rememorează Ester acea perioadă.

Împreună cu soţul ei, Stefan, cumpărase o casă la Dersca, iar Cornel s-a mutat ulterior cu şcoala la Siret, iar la sfârşit de săptămână ori în vacanţe mergea de fiecare dată la familia Armer.

„Noi am învăţat mai greu româneşte şi el a spus: mai bine vorbesc eu nemţeşte. Şi aşa a învăţat germana“, zâmbeşte Stefan, amintindu-şi cât de harnic era Cornel şi cum era dornic să înveţe cât mai multe.

Sprijinit de Stefan şi Ester, Cornel şi-a dat examenul de capacitate şi s-a înscris la liceu, reuşind să ajungă unul dintre cei mai buni elevi.

Jeaneta Maidaniuc îşi aminteşte şi astăzi, după atâţia ani, cum Cornel a abordat-o pe stradă şi, deşi i-a spus că e foarte grăbită, că trebuia să ajungă la ore, elevul a insistat să-i spună ceva şi s-a urcat în maşina ei. „Şi mi-a explicat că este foarte fericit că este pe lista burselor, dar nu a burselor sociale, ci este pe lista burselor cu elevii care au obţinut bursa de merit, datorită rezultatelor la învăţătura“, completează profesoara.

“Nici nu ştiu câţi dintre colegii mei de facultate ştiu că eu provin din orfelinat”

Cornel a urmat apoi cursurile facultăţii de Ştiinţe Economice din Suceava, însă a preferat să nu se înscrie la admitere pe locurile pentru elevii din centrele de plasament.

“Nici nu ştiu câţi dintre colegii mei de facultate ştiu că eu provin din orfelinat. Nu mi-a plăcut niciodată să mă plâng, şi nu a fost un punct dacă cineva să mă ajute datorită situaţiei mele sociale“, îmi spune Cornel.

După ani şi ani de zile, aşa cum Cornel a fost ajutat de străini, aşa şi viaţa l-a dus la celălalt capăt al pământului, tocmai în Uganda, acolo unde, alături de soţia sa, Iuliana, web designer, s-a implicat într-un proiect umanitar pentru un trib de băştinaşi, care trăiesc în condiţii greu de închipuit.

Cornel a contribuit cu o sumă de bani şi a lucrat la propriu pentru construirea unor case pentru băştinaşi şi a unui orfelinat, iar anul viitor are de gând să se întoarcă în Uganda.

Ce înseamnă să fii bogat

Cornel a învăţat cea mai frumoasă definiţie a cuvântului bogat şi aşa a realizat că a întâlnit în viaţa sa numai oameni bogaţi: Luminiţa şi Cristi, Jeaneta Maidaniuc, Ibi şi Olaf şi nu în cele din urmă Ester şi Stefan. „Am învăţat ce înseamnă să fii bogat: să dăruieşti. Pentru că îţi aparţine ceea ce dăruieşti”, vine imediat şi definiţia.

Povestea lui Cornel Manaz este una despre voinţă, determinare, visuri împlinite şi refuz de a se lăsa învins de un sistem care nu-i dădea multe şanse. Despre cum o mână întinsă poate întâlni o alta, chiar şi la mii de kilometri distanţă, la capătul pământului. Pentru că… acolo l-au dus treptele.

Este o poveste adevărată despre cum un sfat, o îmbrăţişare, o încurajare sau o mângâiere pot schimba destine… Pot face oamenii să nu mai fie doar simple numere în statisticile altora.

sursa monitorulsv.ro