Acceptă cu răbdare toate cele rânduite de la Domnul pentru tine, chiar dacă acum par a fi numai necaz

Căci ce este de folos? Să fim plini de pofte sau, curățindu-ne, să nu poftim deloc? Și iarăși, ce este de folos? Să stăpânim peste omul care ne vrăjmășește sau mai degrabă să-l iubim? Și ce este mai bine? Să ne frământăm și să ne îngrijim și neîncetat să deznădăjduim sau să credem și să nădăjduim și bine să călătorim?

Căci se întâmplă ca un lucru pieziș sau irațional să ne distragă pe noi de la rugăciune și de la isihia cea înțelegătoare și lăsând nădejdea, mergem împotriva simplului discernământ și nu ne mai gândim la mărețiile lui Dumnezeu, păgubindu-ne. Iar cel ce mai înainte de toate preferă Împărăția și crede în Domnul, acceptă cu răbdare toate cele iconomisite de la Domnul pentru el. Căci știe că pentru cel ce nădăjduiește, cele trimise asupra lui sunt spre folosul lui, numai să nu le schimbăm noi prin necredință, chiar dacă acum par să fie întristătoare, pe urmă prin răbdare odrăslesc roadele mântuirii. Așadar, când spunem „Doamne Dumnezeul nostru”, ca să credem în puterea numelui, că El este Domnul tuturor, al cerului și al pământului, al vieții și al morții, al sufletului și al trupului, al celor văzute, și al celor ascunse[1], în toate acestea prin inimă este cunoscut. Fericiți cei curați cu inima, că aceștia vor vedea pe Dumnezeu[2].

2. Dăruindu-ne nouă intelectul [τὸ νοερὸν] și libertatea, a zis ca în acestea să căutăm Împărăția ascunsă, ca să nu alergăm la cele ce vin din afară. Căci pricina lor este înlăuntru. Și rădăcina oricărei simțiri este intelectul. Și cu cât este lipsă a dreptei credințe, pe atât vine și asaltul relelor asupra noastră, de la care nimeni nu poate să se întoarcă până în sfârșit, dacă nu Îl va ruga pe Domnul. Căci El este Cel ce lucrează mântuirea noastră. Căci nu spre mânie a pus atacurile, ci spre pocăință, precum este scris: Fericit este cel pe care Domnul l-a mustrat pe pământ[3].

3. Așadar, să nu le lepădăm pe cele exterioare socotindu-le contra firii, ci mai degrabă să le biruim prin rugăciune. Căci când ni se pare că le lepădăm pe acestea trupește, se aduc asupra noastră pericole mai cumplite. Toți câți nu ne îngrijim de rugăciunea pentru cele veșnice, să ne temem și de pericolul cel de pe pământ, care se întâmplă din nepurtare de grijă. Căci nicidecum nu este fără primejdie omul care nu este păzit de Duhul cel stăpânesc. Oare strâmtorarea duhului și durerea inimii nu sunt mai chinuitoare decât orice durere? Cum spune: Nici o rană nu este ca rana inimii[4]. Și iarăși zice: În strâmtorarea duhului va striga[5].

4. Cel ce ai inima și duhul legate de trup, ce loc îți va mai rămâne pentru nefrică? Pentru aceea teme-te de El cu rugăciune și nu te vei mai teme de nimic. Dar când mintea uită de întristarea evlavioasă și inteligibilă, atunci uită și de porunci și, când i se pare că aleargă, s-a abătut de la calea cea netedă și merge strâmb[6]. De aceea întâlnește fiare. Căci dacă nu am fi întrerupt osteneala rugăciunii și nădejdii, nu am fi păcătuit și nu am fi căzut în ispite mai presus de putere, iar celor care se întristează pentru suflet le zice: Credincios este Dumnezeu, El nu va îngădui să fiți ispitiți mai mult decât puteți[7]. Iar pe cei neînvățați îi așteaptă rele[8].

5. Să ne sârguim, așadar, prin rugăciune să facem cele pe care ni le poruncește El, și nu ca și cum noi ne-am îndârji. Căci El știe cele ce sunt de folos sufletelor noastre și de la noi vrea nădejdea care vine din credință. Pe toate lăsându-le în seama Lui, de nimic să nu ne îngrijim, decât de împărtășirea Duhului Sfânt. Astfel să fugim de răii demoni și să răbdăm necazurile ce ni se întâmplă, și înțelepțiți fiind în Domnul de har, să putem mulțumi în Duhul Sfânt Celui ce ne-a izbăvit pe noi de păcatul cel dinlăuntru.

Sfântul Macarie Egipteanul, Cuvinte ascetice și Epistole, 41, 2-6, traducere de Laura Enache, în pregătire la Editura Doxologia

[1] Cf. Mc. 4, 22.

[2] Mt. 5, 8.

[3] Cf. Iov. 5, 17.

[4] Cf. Înțel. Sir. 25, 15.

[5] Cf. Is. 65, 14 ; Înț. Sol. 5, 3.

[6] Cf. Pilde 14, 2.

[7] 1 Cor. 10, 13.

[8] Cf. Deut. 31, 29; Pilde 15, 14; 24, 8.