Al cui soţ e mai bun?… sau după roadele lor îi veţi cunoaşte…

Nu-mi plac oamenii care sunt mereu nemulţumiţi. Nu-mi place să mă uit la feţele lor. Şi nu mă iubesc nici pe mine pentru aceasta. Şi cred naiv în continuare, că uite eu, nu sunt aşa. Dar, cum spun Sfinţii Părinţi, dacă păcatul aproapelui tău este deosebit de enervant pentru tine, să ştii că suferi de acelaşi îndoit. Cum nu ar fi, cred totuşi că un creştin nu ar trebui să fie mai mereu nemulţumit, de parcă prezentând prin întregul său chip la o anti-publicitate  a viziunii ortodoxe despre lume. În schimb, cât  este de uşor şi plăcut să fii în preajma unui om, care posedă o capacitate uimitoare – de a fi recunoscător şi mulţumit pentru tot.

Să mulţumeşti pentru fericire şi bunăstare nu este greu, dar iată oameni, care-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru durere, boală şi ispite vei întâlni foarte rar. Viaţa îmi arată valorea mea adevărată anume prin întâlnirea cu asemenea oameni. Exemplu lor va servi mai mult decât o cale pentru salvarea mea şi înţelegerea unor adevăruri. Despre soarta unora dintre ei, aş vrea să vă relatez.

«Al cui soţ e mai bun?..»

Prietena mea este o fire foarte pozitivă, mai mereu o poţi vedea cu zâmbetul pe buze. Singura persoană care o irită este soţul ei, iar nemulţumirea faţă de el se manifestă în mod constant. Ba şosetele lui nu sunt acolo unde trebuie, ba pasta de dinţi nu e folosită cum s-ar cuveni, şi salariul lui abea dacă mai poate fi numit salariu, şi în general datele sale nu pot fi apreciate nici cu nota satisfăcătoare. Cu totul altfel e soţul colegii ei, Valentina – e frumos, inteligent, îl citește pe Platon înainte de culcare. Şi cât de mult îşi iubeşte copii, pe unul îl însoţeşte la piscină, pe celălalt la o secţie de lupte. Bietul om cât de mult munceşte ca să plece în fiecare an cu soţia la odihnă în Egipt şi să-i ofere nu doar de sărbători buchete minunate.

Ore întregi îmi lua ascultarea discursurilor despre cât e de nedreaptă viaţa. Dar pentru nimeni nu este un secret faptul că totul este relativ, şi Dumnezeu a vrut să-I descopere şi cealaltă parte l-a tot ce se întâmpla de fapt. Într-o zi prietena mea a mers la medicul ginecolog pentru o consultaţie de rutină, în rând făcând cunoştinţă cu o femeie însărcinată, şi ca între femei începură o discuţie despre soţi.

Tânăra femeie cu ochii deschişi visa la ce minune de copil va avea în curând, că va semăna leit cu tatăl său, că primul cuvânt pe care îl va rosti va fi – tata… Văzând un om la capătul coridorului, ea cu bucurie s-a ridicat să-l întâlnească – iată, a venit să vadă copilul lor la ultrasunete. „Cât de draguţ!” –a gândit în sinea ei prietena mea, iar apoi a încremenit.  Cu paşi siguri se apropia de ele acelaşi „super-erou,” soţul Valentinei, pe care mai nu zilnic îl premărea ea. S-a dovedit că asemenea „eroi” pot fi soţi “ideali” şi pentru două familii …

Ajungând acasă, ea şi-a privit sotul întins pe canapea cu ziarul în mână. Şi în acel moment a simţit că unica dorinţă a ei este să stea alături şi să îl ia de mână. „Cât de mult te iubesc ..” Despre nimic altceva nu mai putea vorbi.

«După roadele lor îi veţi cunoaşte…»

O cunoşteam pe această femeie ca pe o mamă a doi copii minunaţi. Undeva în adâncul inimii mele chiar o invidiam, ştiind foarte bine că eu nu prea voi reuşi s-o fac la fel cu copii mei. Până în prezent, pentru mine este un mister, cum a reuşit în vremurile atotpătrunzătoarei propagande sovietice insuflarea dragostei pentru credinţă şi Biserică în inima copiilor săi. Fiul ei a devenit preot, fiica – o preotească cu mulţi copii. Ambii nişte personalităţi luminoase, sincere şi demne de urmat.

Dar, aşa cum s-a dovedit, rolul de soţie pentru ea a fost nu mai puţin important. Peste treizeci şi cinci de ani din viaţa sa, ea i-a dedicat unui alcoolic cronic. Să spui „i-a dedicat” – de fapt nu înseamnă nimic. Toate posibilele greutăţi şi suferinţe pe care numai vi le puteţi imagina, această femeie le-a suferit cu demnitate, şi cu credinţă fermă în cuvintele Evangheliei: Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. (Ioan 15, 13).

De multe ori îl găsea în plină stradă îngheţat la gerul cumplit şi primind numeroase traume şi leziuni, îl găsea şi-l readucea la viaţă. Ultima noastră conversaţie a avut loc atunci, când soţul ei a fost diagnosticat cu cancer, metastazele multiple aducându-i o agonie de neimaginat. Încercările disperate ale bietei femei de a găsi metode alternative de vindecare nu prea au schimbat situaţia. Moartea deja era în pragul casei… Şi atunci am auzit de la ea cuvintele care mult timp mi-au chinuit propriul egoism: „Pentru tot ce am îi mulţumesc lui Dumnezeu şi nu aş fi vrut să trăiesc o altă viaţă. Toate le-aş da pentru vindecarea lui. Numai de n- ar muri! „

Unii ar putea spune că e un masochism curat, cineva ar crede că devenise un obicei. Dar poate aceasta e cu adevărat dragostea? Una ciudată, de neînţeles, despre care şi ne-a vorbit  Apostolul Pavel?

Moartea soţului ei  i-a adus speranţa la o reunire viitoare. Boala l-a ajutat pe el să se schimbe şi să se odihnească în pace cu Dumnezeu, şi cu familia sa. Pentru aceasta ea îi este deosebit de recunoscătoare Mântuitorului.

«Cât trăiesc — sper…»

Viaţa i-a dăruit acestui om toate beneficiile posibile. Banii îi garantau libertatea. Soţia îl aduce dragoste şi linişte în casă. Copiii – bucuria de a fi tată. Cele mai bune staţiuni din lume îi aşteptau anume pe ei. Cele mai moderne maşini erau parcate în curtea casei. Nimeni nici nu medita la posibiliatea pierderii acestora. Necazul a venit, ca de obicei fără avertisment. El a ucis un om, salvându-şi soţia de la un agresor. În aşa mod unul dintre subalternii săi a vrut să se răzbune pe o nedreptate de altă dată.

După ce servise prea mult alcool, el a pătruns în casă şi cu un pistol în mână a atacat-o pe biata femeie. Tot ce-şi aminteşte soţul ei – e momentul în care a scos pistolul şi l-a împuşcat pe agresor. Rana s-a dovedit a fi fatală. După arestarea sa, judecătorul timp de zece luni, nu a recunocut faptul legitemii apărări. Zece luni alături de recidivişti şi puşcariaşi înrăiţi. Întrebările  „de ce” şi „pentru ce?” nu îşi găseau nici un răspuns în sufletul său chinuit. Între timp, soţia şi copiii erau nevoiţi să vândă bunurile acumulate pentru a putea exista.

Şi atunci şi-a adus aminte de Dumnezeu şi a început să-i ceară ajutor şi izbăvire. Prietenii i-au dat numărul de telefon al unui preot. Iar discuţiile cu el l-au făcut să găsească calea de la deznădejde la lumină.

Toate acestea mi le-a relatat când deja a fost eliberat şi viaţa câte puţin îşi relua cursul obişnuit. Pot doar presupune prin ce suferinţe au trecut aceşti oameni. Dar cel mai uimitor lucru este faptul că el îi mulţumea lui Dumnezeu pentru cele întâmplate, înţelegând că dacă nu ar fi trecut prin încercarea închisorii, întâlnirea lui cu Dumnezeu poate şi nu ar fi avut loc.

Dumnezeu se îngrijeşte de mântuirea noastră în fiecare clipă. Toate le-a pus în serviciul creaţiei sale. Chiar şi Unicul Său Fiu a primt moartea pe Cruce pentru salvarea noastră. Dar, după cum spunea Sfântul Nicolae Velimirovici „omul a ales iubirea de sine – un zid care-l separă şi de Dumnezeu şi de oameni, autocondamnându-se la singurătate.” De aici şi creşte nemulţumirea, deznădejdea şi disperarea. „Optimismul sfânt”, după cuvintele cuviosului Paisie, eliberează sufletul de frică şi pas cu pas îi întăreşte forţele spirituale.

Optimismul e strâns legat de credinţă, iar credinţa ne dă speranţă. În Patericul Părinţilor din pustiu, există o relatare despre un oarecare avva, care vâzând vreun frate supărat sau întristat îl implora să nu dea drumul la asemenea gânduri în inima sa. Doar nu pot să fie scârbiţi cei, speranţa cărora este Dumnezeu, iar nădejdea cărora e Împărăţia Cerurlor. Pot cădea în deznădejde păgânii, pot plânge iudeii, care iubesc în continuare cele ale lumii astea. Dar noi ar trebui să fim înflăcăraţi de bucuria slavei cereşti şi veşnica fericire. Oare nu la aceasta ne îndeamnă şi Apostolul. Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate (Tes. 5, 16—18)».

Traducere şi adaptare Natalia Lozan

sursa otrok-ua.ru