Alb să ne fie sufletul

Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu,

moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.

(Matei 25, 34)

Iubiţi credincioşi, iată-ne ajunşi în Săptămâna Albă. Se numeşte aşa, pentru că în această săptămână se consume lactate, dar semnificaţia acestei săptămâni este mult mai profundă şi nu se reduce doar la produse alimentare. Duminica precedentă în biserici s-a citit pericopa Evanghelică despre Înfricoşătoarea Judecată, sau, Judecata de Apoi. An de an auzim aceste cuvinte cutremurătoare, dar cu câtă uşurinţă trecem pe lângă ele. Sau, mai curând, cât de uşor ele trec pe lângă noi. Trec, la fel ca şi anii, zilele, clipele preţioase pe care noi le neglijăm. Începem a le preţui doar când ne ciocnim cu neputinţa omenească în faţa bolii, circumstanţelor, a morţii. Atunci, rând pe rând, revocăm momentele din viaţă, scumpe, dar irosite, şi plângem, pentru că nu le putem întoarce. Îl regretăm pe părintele plecat din viaţa pământească, şi ne tânguim pentru că nu am găsit timp să-i mulţumim pentru dragostea primită, să-l telefonăm şi să-i spunem că îl iubim.

Nu am avut smerenia cuvenită pentru a-i primi mustrarea plină de grijă pentru binele nostru spiritual şi material, ne-a lipsit tactul şi răbdarea pentru a-i asculta istorisirile din propria viaţă, din propria-i copilărie, nu am avut timp pentru a ne aşeza lângă el şi a tăcea împreună despre înţelepciunea vieţii. Toate acestea apar mai târziu, când noi înşine suntem copleşiţi de neputinţe. Cuvintele evanghelice trec pe lângă noi, ca seminţele aruncate  în pământul pietros sau împânzit de spini. Adesea, aceste seminţe aşteaptă, hibernând parcă, momentul propice pentru a încolţi şi a da rod.

Prin îndemnurile, pildele, cuvintele Sale de învăţătură, Mântuitorul în mod paşnic şi neobosit, apelează la conştiinţa noastră. Mustrarea lui Dumnezeu ne vine ca nişte vitamine duhovniceşti, ca şuvoaie de apă rece peste corpul înfierbântat. Iubitorul nostru părinte ne ridică de fiecare dată când noi ne poticnim, ne lovim şi plângem. Dar există limite. În pilda despre Lazăr cel sărac şi bogatul cel neînţelept, Hristos ne avertizează că există puncte ireversibile, că putem ajunge la un moment când greşelile nu se mai pot repara. Căzut de pe marginea unei prăpăstii, omul nu poate birui forţa gravitaţiei, şi va cădea, neputincios, în abis.

Un astfel de moment este Judecata de Apoi, când dispare credinţa – fiind înlocuită de siguranţa, de cunoştinţa, de realitatea incontestabilă. Îngerii nu cred în Dumnezeu – ei Îl cunosc pe Dumnezeu, şi nu au nevoie de credinţă. La fel şi diavolul nu are nevoie de credinţă – el cunoaşte pe Creator, însă nu are smerenie şi dragoste.

Dispare în acel moment şi nădejdea – pentru că timpul se transformă în veşnicie, iar nădejdea este o noţiune de anticipare a viitorului, a izbăvirii. Veşnicia nu are viitor, este o altă dimensiune a timpului.

Unica virtute care rămâne este dragostea, pentru că dragostea nu se sfârşeşte niciodată. Ea îi încălzeşte pe îngeri şi pe sfinţii lui Dumnezeu, dar dragostea poate şi să ardă, şi să îngheţe la infinit pe cei care şi-au întors de bună voie spatele lui Dumnezeu. Cum facem acest lucru, cum îi întoarcem spatele lui Dumnezeu, cum ne depărtăm de el, cum apare între noi şi El un abis, o prăpastie? Prin indiferenţa faţă de nevoia, suferinţa, dar şi faţă de bucuria şi fericirea aproapelui. Pentru că aproapele este trimisul lui Dumnezeu, este cel prin care Dumnezeu aruncă seminţele în glia sufletelor noastre. În chipul aproapelui nostru, Hristos ne cercetează – flămând, însetat, gol, întemniţat, bolnav. Ne cercetează şi în chipul Fiului de Împărat, invitându-ne la ospăţul Său.

Dumnezeu mereu ne cheamă la viaţă. Ne cheamă să împărtăşim bucuria prezenţei Sale, dar şi ne îndeamnă să fim receptivi, să fim compătimitori, să co-pătimim alături de cei în suferinţă. Cât mai suntem în trup, avem în el un instrument pentru desăvârşire şi îndreptare.

Această săptămână albă are pentru noi, aici şi acum, semnificaţie deosebită. Intrăm în Postul Mare, în co-pătimirea alături de Hristos, însoţindu-L spre Golgota, şi în bucuria alături de Cel care zdrobeşte porţile iadului. Alb să ne fie sufletul de dragoste, luminată să ne fie mintea de cuvântul lui Dumnezeu, fierbinte să ne fie inima de dragostea pentru Creator şi creaţia Sa!

Preotul Constantin Cojocaru