Ţi-am adus şi astăzi pâinică!

Există o întâmplare minunată în viaţa Sfântului Onufrie, pe care Biserica îl prăznuieşte la 12 iunie: mic de vârstă fiind, a intrat într-o mănăstire, unde a rămas neсunoscut. Când s-a mărit, el a plecat în pustie, unde a rămas şaizeci de ani, fără să vadă chip de om. Era gol, doar întreg trupul său era acoperit de barba lui lungă care ajungea până la pământ şi de păru-i care-i crescuse tot corpul. El a fost descoperit de sfântul Pafnutie căruia i-a povestit viaţa lui sfântă din pustie.

Când era de 5-6 ani şi trăia la mănăstire, i s-au întâmplat următoarele:

Mic cum era, mânca mai des ca alţi părinţi. Când îi era foame, fugea la părintele bucătar şi-i cerea pâine, măsline, fructe…Odată, însă, acesta a observat că Onufrie cerea mai des pâine şi dispărea.

– Hrăneşte, poate, vreun pui de animal, se gândea bucătarul.

Aceasta a ţinut timp de o săptămână.

-Mă duc să văd unde duce ceea ce-i dau, şi-a zis, călugărul.

Într-adevăr l-a urmărit şi l-a văzut intrând în biserica mănăstirii şi închizând uşa în urma lui. A fugit repede la fereastră şi când s-a uitat, mai să-i sară ochii din cap: copilul vorbea cu Pruncul Iisus Care se găsea în îmbrăţişasea Maiicii Sale, în icoana de la catapeteasmă.

– Ţi-am adus şi astăzi pânică, îi zicea lui Hristos, pentru că nu Te hrăneşte nimeni, nici mama Ta chiar! A întins mânuţa şi i-a dat o felie de pâine. Pruncul Iisus a luat-o şi imediat a dispărut în îcoană. Bucătarul, uluit şi înspăimântat, a fugit la egumen şi i-a povestit ce s-a întâmplat. Acela a poruncit să nu mai dea deloc pâine copilului, oricât de mult ar cere, şi să-i spună :

Mergi şi cere pâine de la Pruncul pe care l-ai hrănit până ieri!

În ziua următoare, micuţul Onufrie, văzând că nu mai primeşte pâine şi este trimis la Pruncul divin, a alergat imediat la biserică înaintea icoanei lui Iisus şi a zis:

– Hristosule, nu-mi mai dau pâinică să-ţi aduc şi mi-au zis ca să-mi dai tu mie. Dar de unde să ai Tu pâine, nu ştiu! Şi o minune…! Pruncul Iisus din braţele mamei Sale a întins mâna şi i-a dat o pâine atât de mare încât n-o putea s-o ridice: Mirosea aşa de tare încât aroma ei cerească s-a răspândit în toată biserica, în mănăstire şi în locurile din jur.

Uimiţi şi mnunaţi, călugării l-au văzut pe Onufrie cel de cinci ani ieşind afară cu o pâine uriaşă, ostenindu-se tare ca s-o ducă. Doi călugări au alergat ca să-l ajute, dar era, într-adevăr, neobişnuit de grea. Au mâncat şi s-au săturat din ea multe zile, dar pânea cerească rămânea întreagă: era într-adevăr ceea ce Biserica ne vorbeşte la Sfânta Liturghie: „Cel ce Se mănâncă pururea şi niciodată nu se sfârşeşte.”

De atunci fraţii aveau mare evlavie la mucuţul Onufrie, pentru că ştiau că odată cu înaintarea în vârstă va creşte şi sfinţenia lui, lucru care şi s-a întîmplat.