”Am așteptat timp de 17 ani eliberarea viitorului meu soț”

Veronica Motolea l-a cunoscut pe Dumitru Uță în casa unchiului ei, la care venise în vacanță. Războiul se terminase și oamenii aveau speranța că viața își va relua cursul normal. Deși încă deținut în colonia de muncă, Dumitru spera și el că își va termina studiile și va avea o viață a lui. Cine putea ști că în închisoril va fi introdus regimul de exterminare a celor pentru care viața nu poate fi trăită fără Dumnezeu? Dragostea celor doi avea de așteptat douăzeci de ani, până ce Dumitru a fost eliberat și, restabilit după suferințele fizice și sufleteși din închisoare, s-a putut căsători cu cea care îi împărtășea credința:

”Aveam doar 17 ani. Eram elevă la Liceul Titu Maiorescu. De Sf. Ion, în 1947, am venit la unchiul Raica, care era contabil la Penitenciarul Aiud. Unchiul avea doi copii, pe Luci și Meli, care s-au îmbolnăvit. Unchiul l-a chemat pe Dumitru Uță, de care auzise, ca să-i trateze copiii. Atunci l-am cunoscut pe Dumitru. Unchiul vobise în casă despre el. Aveam emoții și aveam teamă de necunoscut. Din primele cuvinte schimbate cu el, am remarcat că este un om bun și credincios. Dumitru avea să vină în fiecare zi în casa unchiului meu, pentru a-i trata copiii bolnavi. Odată, pe când îmi pregăteam lecțiile, s-a uitat la cărțile mele de franceză și germană și s-a oferit să mă ajute. Meditațiile au continuat și după ce copiii s-au făcut bine.

În vacanța de Paști am plecat din nou la Gârbova, unde a venit și unchiul, însoțit de Dumitru, să o consulte pe Paraschiva, mama unchiului meu, care s-a îmbolnăvit. Când a plecat, mi-a făcut și mie o vizită, la casa părinților mei. După aceea a mai făcut și alte vizite. L-am întâlnit și la școală, unde el preda ”igiena”. Îmi era profesor, suplinind o vreme pe profesorul titular care era bolnav. Așa am avut prilejul de a ne cunoaște mai bine.

În data de 5 ianuarie 1948, Dumitru Uță mi-a făcut o vizită neașteptată la Gârbova. Venise la mătușa mea Paraschiva pentru tratament, după care a trecut și pe la mine. Era împreună cu unchiul Raica. Am început cursurile în 8 ianuarie al aceluiași an, iar Dumitru a reluat meditațiile cu mine. După circa două săptămâni, Dumitru vine la unchiul Raica și-i spune că pe viitor nu mai poate veni să-l viziteze, pentru că directorul penitenciarului, Guțan, i-a făcut observație. În inima mea se născuse ceva special pentru el. Cred că și în a lui. La plecare mă roagă să-i scriu. Nu am fost de acord. Mintea și inima mi s-au răvășit; câte nu i-aș fi scris, dar mă gândeam să nu ajungă scrisoarea în altă parte și să avem neplăceri. Înainte de plecare Dumitru mi-a mărturisit: ”M-am legat foarte mult de tine. Dacă Bunul Dumnezeu ne ajută să fim împreună, eu te-aș ruga să fii fată cuminte!”, iar eu i-am răspuns: ”Îți promit că te voi aștepta până la eliberarea ta”. Această așteptare pe care i-am promis-o i-a dat o mare bucurie și pace sufletească extraordinară.

De-a lungul celor 23 de ani de detenție Dumitru a contactat un TBC și o ciroză hepatică. După eliberarea sa în anul 1964, bolnav fiind, Dumitru a fost internat pentru o perioadă de doi an la spitalul Cluj și din Borșa, pentru a-și reface sănătatea. Tot timpul l-am vizitat la Cluj și la Borșa. Ajunsesem să ne facem planuri de viitor. Stabilisem locul de întâlnire la București. După ieșirea din spital, Dumitru a plecat la București, la prof. Constantin Uță, fratele lui.

După eliberare, Dumitru a fost frustrat de mai multe drepturi:

a) Nu i s-a aprobat să susțină ultimele examene pentru a-și lua diploma de medic. Cererile au fost respinse de Ministerul Învățământului;

b) Nu i s-a aprobat să urmeze cursurile Institutului Teologic din București, cererile fiindu-i respinse de mai multe ori;

c) A fost chemat de foarte multe ori la Miliție și i s-a interzis să comunice cu foștii deținuți politici;

d) S-a angajat la Spitalul nr. 9 din București, secția Neurologie II, pe postul de asistent medical, neacceptându-se avansarea lui.

Ca director de școală la Gârbova, am participat la concursurile organizate între școlile din Raion, obținând de mai multe ori locul I. Ca urmare am fost transferată la București, la Ministerul Învățământului.

Am fost chemată la Miliție pentru a mă convinge să nu mă căsătoresc cu un deținut politic. M-au ținut mai multe ore închisă într-o încăpere, să mă mai gândesc. Seara târziu mi-au dat drumul, cu amenințări. Cu toate astea m-am căsătorit cu Dumitru, fiind convinsă de alegerea corectă făcută.

Munca în Ministerul Învățământului nu a fost ocolită de necazuri. Am suferit și am fost frustrată de multe drepturi. La revizuirea cadrelor din 1973, pentru că eram căsătorită cu un fost deținut politic, am fost destituită din toate funcțiile și am fost transferată la Secția proiectare.

Pacea sufletească și bucuria de a fi împreună ne-au fost tulburate de un eveniment care ne-a schimbat radical viața: cutremurul din anul 1977 îl prinsese pe Dumitru de gardă. A urmat mobilizarea medicilor pentru următoarele 24 de ore. Am fost și eu și Mircea, copilul nostru, la spital, să-l cercetăm pe Dumitru. Acolo l-am găsit în plină activitate, obosit și nemâncat. M-a impresionat foarte mult situația de criză de la Spitalul Central. Coridoarele erau pline de oameni care stăteau pe jos. Nu mai văzusem niciodată o asemenea tragedie. În urma efortului, lui Dumitru i s-au reactivat ciroza și TBC-ul. De data asta ciroza devenise autoimună. Doctorii îi mai dădeau speranță de viață doar 3-4 luni. Medicamentele le-am procurat repede cu ajutorul colegilor din Ministerul Învățământului și Ministerul Sănătății. Tratamentele făcute la Spitalul Municipal i-au prelungit viața cu încă 4 ani. Dumitru se pensionase din motive de sănătate, iar la 5 februarie 1980 și-a încredințat sufletul în mâinile Dreptului Judecător, lăsând în inima mea o mare durere. Era o despărțire de un suflet curat, drept și bun, de om smerit, răbdător, foarte credincios, cu dragoste de Dumnezeu și de cei bolnavi.”

(Veronica Uță – Revista Rost, Anul X, numărul 106 din februarie 2012, p. 32-33, material pregătit de Ioana Alina Dida)

sursa fericiticeiprigoniti.net