Are o mare importanță ca cineva să se roage cu inima

Are o mare importanță ca cineva să se roage cu inima. Adică, una este să vorbească cineva și cuvintele lui să aibă multă căldură și alta să rostească cuvintele sec, așa cum se întâmplă astăzi. În zilele noastre, toți oamenii vorbesc și aproape nici unul nu se interesează dacă-l aud ceilalți, pur și simplu vor să vorbească și de aceea, cuvintele sunt fără conținut, fără căldură: o limbă de lemn, sintagmă pe care adeseori o folosim astăzi.

Luați ca pildă o profesoară, care în clasă, fără strigăte, calm, simplu, smerit, cu atenție își începe lecția în fața copiilor: lecție de istorie, de geografie, de fizică, sau analiză literară, iar copiii ascultă aplecați la locurile lor. Este ca o rânduială cultică. Fiecare cuvânt care iese din gura ei are har, nu iese întâmplător, năvalnic. Profesoara are sentimentul că ei, copiii, aud, înțeleg și continuă pe același ton. Cam așa s-ar putea derula lecția cu un catehet.

Luați situația în care cineva vorbește fără patos. Intenția este să spună ceea ce dorește, ca și cum nu ar avea nici o cominune nici cu alții, dar nici cu el însuși. Dinlăuntrul lui ies doar sunete.

Gândiți-vă că vă aflați în biserică, fie acasă, fie în altă parte și începeți să vă rugați cu același duh cu care profesoara din exemplul pe care vi l-am  dat își derulează lecția. Cât de diferită ar fi rugăciunea noastră!?

Dumnezeu stă înaintea noastră și putem  să-L simțim și înlăuntrul nostru. Spunem un cuvânt din rugăciune și avem sentimentul că-l aude și așteaptă să spunem și cuvântul următor, și într-un mod anume ne răspunde. Se întâmplă astfel o inițiere într-o taină, apare, am putea să spunem și este un adevăr, un gen de împreună-strigare.

Calea rugăciunii în Noul Testament este deschisă cu desăvârșire, pentru că Domnul ne spune: „Rămâneți în Mine și Eu întru voi!”
Mântuitorul este înlăuntrul nostru, ne poartă în El, dar dacă nu luăm seama cuvintele rugăciunii rămân doar cuvinte. Să grăiești puține cuvinte și să le spui cu sentimentul, cu credința și nădejdea că Dumnezeu aude. De acum înainte ce va fi, când va fi, nu are nici o importanță. Toată problema este să alergi la Dumnezeu, să fii în comuniune cu El, să ții calea deschisă.

Ce va face Dumnezeu în această privință? Tu lasă-te în mâinile Lui, încredințează-I-te. Și El, după cum va voi, te va ușura sau nu, te va lumina sau îi va lumina pe alții ca să lucreze la ușurarea ta, va ridica neputința sau va îngădui să pătimești și să pleci din această lume. Ce va voi El, așa să fie! Cel mai important este să fii în comuniune cu El și să ai deplină încredere că va face ce este mai bine pentru tine.

Extras din Arhim. Simeon Kraiopulos, Taina suferinţei, Bucureşti, Editura Bizantină, 2007