Arhimandritul Tihon Şevkunov: „Viaţa unui creştin este cea mai importantă operă din lume”

Arhimandritul Tihon Şevkunov (în lume Gheorghe Alexandrovici Şevkunov) este cunoscut credincioşilor din România în primul rând ca autor al minunatei cărţi „Nesfinţii sfinţi şi alte povestiri” (Editura „Egumeniţa”, 2013).

Născut pe 2 iulie 1958 într-o familie de medici, viitorul arhimandrit Tihon absolvă în 1982 Facultatea de Scenaristică a Universităţii Cinematografice Ruse de Stat. Tot în acest an ajunge la mănăstirea Peşterilor din Pskov şi, în urma întâlnirii cu părintele Ioan Krestiankin, îşi descoperă vocaţia monahală. În 1991 este tuns în monahism cu numele Tihon la Mănăstirea Donsk din Moscova. În prezent părintele Tihon Şevkunov este arhimandrit al Mănăstirii Sretenie (Întâmpinarea Icoanei Maicii Domnului din Vladimir), rector al seminarului teologic de pe lângă această mănăstire, secretarul executiv al Consiliului Cultural al Patriarhiei, membru în consiliul de cultură al Preşedinţiei Ruse. Tihon Şevkunov a realizat mai multe filme, printre care un film despre viaţa stareţilor de la Mănăstirea Peşterilor din Pskov („Mănăstirea Peşterilor din Pskov”- 2007), şi altul despre căderea Constantinopolului („Căderea unui imperiu. Lecţia Bizanţului” – 2008), film pentru care a luat marele premiu pentru film documentar la festivalul de film „Vulturul de Aur”.

În interviul de faţă, părintele Tihon răspunde la o serie de întrebări privind relaţia dintre viaţa duhovnicească şi creativitatea umană, viaţa monahală a mănăstirilor situate în mediul citadin, arta postmodernă, problema alcoolismului.

„Subiectele inventate sunt neinteresante”.

Părinte Tihon, am avut ocazia odată să mă întâlnesc cu un compositor cunoscut, tatăl unui coleg de facultate al dumneavoastră de la Universitatea Cinematografică Rusă de Stat. Văzând interviul cu dumneavoastră în revista noastră, el a spus: „Eu l-am cunoscut pe părintele Tihon în anii lui de studenţie. Era un om foarte interesant, viu. Dar întrebarea este: oare nu și-a îngropat talantul în pământ, alegând, după părerea lui, o cale mai înaltă, religia?” V-a preocupat această întrebare pe dumneavoastră atunci când vă pregăteaţi să primiţi monahismul? 

Știţi, în acea vreme eu am înţeles că viaţa unui preot, a unui monah, a unui creștin (doar monahul este în primul rand un creștin) – este cea mai adevărată, cea mai înălţătoare operă din lume, accesibilă omului. Pictorul înfrumuseţează pânza și o aduce în dar oamenilor, compozitorul creează o operă muzicală. Iar creștinul se străduiește să-și curăţească, să-și reînoiască sufletul și să-l aducă lui Dumnezeu. Este cea mai extraordinară, cea mai interesantă creaţie din toate care sunt pe pământ. De aceea mie mi se pare că toţi creștinii sunt niște oameni uimitor de creativi.

Când te întâlnești cu un om care are o viaţă înaltă duhovnicească, ești încălzit sufletește de prezenţa lui. Și, pe de o parte, vrei să oprești clipa, să o prinzi cumva, să o păstrezi, iar pe de altă parte, înţelegi că aceasta practice este imposibil. Filmul despre stareţii de la Mănăstirea Peșterilor din Pskov este un caz rar când aţi reușit să opriţi clipa. Aveţi absolută dreptate: într-adevăr, vrei să prinzi și să păstrezi acea impresie, stare, acea amintire despre un om, care treptat pălește. Când m-au transferat în Moscova de la Mănăstirea Peșterilor din Pskov, cel mai dureros și supărător mi se părea faptul că nu îi voi mai vedea pe acești mari oameni purtători de duh – stareţii – despre care mai târziu am turnat un film de amator. În mâinile mele a nimerit o cameră video care era pe atunci, în 1986, o mare raritate. Mi-a dat-o mitropolitul Pitirim, în slujba căruia eram atunci. Și îndată am înţeles în sinea mea că primii pe care trebuie să-i filmez, să-i imortalizez, sunt, desigur, stareţii mănăstirii Peșterilor din Pskov. Apoi, mult mai târziu, eu am adunat aceste materiale disparate într-un film destul de lung, de o oră și jumătate. El era de două ori mai lung decât l-au văzut spectatorii. Eu l-am arătat și prietenilor mei, și la școala duminicală de la mănăstirea Sretenie ( Întâmpinarea Icoanei Maicii Domnului din Vladimir) și la seminarul nostru. Apăruse chiar o tradiţie, înainte ca acest film să fie în general cunoscut – obștea mănăstirii îl viziona înainte de Postul Mare, în Duminica iertării. Vederea lui ne înmuia atât de mult inima, ne pregătea pentru post, ne însufleţea, încât l-am vizionat cu toţii în Duminica Iertării, timp de mulţi ani. Pentru mine e o mare fericire că am reușit să-i imortalizez pe acești oameni – stareţii, pe schimonahia Margareta, ale cărei convorbiri au stat la baza filmului „Povestirile maicii Eufrosina despre mănăstirea Diveevo”. Aceștia sunt într-adevăr niște oameni uimitori, ei au trăit într-o vreme excepţională din istoria creștinismului – secolul XX. Astfel de oameni nu mai sunt și nu vor mai fi.

De ce filmul care a ieșit pe ecrane durează doar 40 de minute? 

Atât a necesitat formatul televizat, când filmul era prelucrat pentru a fi difuzat pe canalul RTR. Nu cred că a suferit mult din cauză că a fost scurtat. Deși multe lucruri interesante au rămas în spatele cadrului, principalul, ceea ce era mai important, a intrat sub o formă mai concentrată în filmul de 40 de minute.

(Afişul filmului regizat de pr Tihon şi coperta volumului Nesfinţii sfinţi). Prin ce este interesant pentru dumneavoastră genul filmului documentar? Prin posibilitatea de a păstra trecutul, de a trasa niște paralele cu timpul prezent? Plănuiţi să mai filmaţi ceva? 

Beletristica în literatură, subiectele inventate în filmele artistice nu sunt foarte interesante pentru mine. Ce e mai uimitor, mai frumos în viaţă, este însăși viaţa. În ceea ce privește filmul, pentru mine el este o ocupaţie, nu o creaţie, anume o ocupaţie, pentru că cea mai importantă pentru mine este slujirea preoţească și îndeplinirea ascultării mele din Biserică. Avem o mănăstire mare, un seminar, o editură, un orfelinat cu o sută de copii, un site pe internet și încă multe alte griji și activităţi foarte interesante și importante.

Am realizat zece filme și patruzeci de reclame sociale, care sunt transmise pe canalul central de televiziune, și ceea ce e mai important, pe canalele regionale. Desigur, acest proiect a fost realizat de un grup întreg de oameni, dar, credeţi-mă, zece filme documentare de lung metraj, sunt un mare volum de muncă. Mai lucrez și la o carte.* Aceasta mă însufleţește și îmi ocupă tot timpul care poate fi numit liber. În jur de douăzeci de povestiri sunt gata, dar vor fi în total, probabil, cincizeci. Unele dintre ele au fost publicate deja pe site-ul pravoslavie.ru. … Și au avut un mare răsunet din partea cititorilor. Reiese că încă nu este scrisă în întregime cartea? Ea este gata în mintea mea. Dar pentru a scrie fiecare povestire, am nevoie de timp, pe care practic nu îl am. Pe toate le scriu mai ales în drumurile mele, pe genunchi.

„Mănăstirea din centrul metropolei” Mănăstirea Sretenie (Întâmpinarea Icoanei Maicii Domnului din Vladimir) a renăscut mai întâi ca metoc a mănăstirii Peșterilor din Pskov. Cum vedeau această mănăstire din centrul Moscovei stareţii de la mănăstirea Peșterilor, v-au dat sfaturi în privinţa orânduirii ei?

Bineînţeles, în primul rând, am primit sfaturi de la părintele Ioan Krestiankin, care a și binecuvântat înfiinţarea metocului din Moscova. Am fost nu demult în Peciora doar pentru o singură zi, am mers la mormântul lui. Apoi am stat împreună cu arhimandritul Tavrion, care în present este duhovnicul mănăstirii, în biserică, la slujbă. Și în timpul catismei, el îmi spune pe neașteptate: „Tu îţi amintești – „Ce zi?” – „A icoanei Maicii Domnului Iverskaia. În 1993, părintele Ioan a blagoslovit anume în această zi înfiinţarea metocului mănăstirii Peșterilor din Pskov”. Și de la acea coincidenţă semnificativă, de la acele cuvinte, am simţit o mare căldură și bucurie. Într-adevăr, anume cu 17 ani în urmă, părintele Ioan, total pe neașteptate pentru mine, dar și pentru ceilaţi, a spus: „Tu vei întemeia un metoc al mănăstirii Peșterilor din Pskov în Moscova. Să nu te temi de nimic!” Când metocul a început să crească, părintele Ioan a binecuvântat să întemeiem o mănăstire, care oricum va rămâne legată de mănăstirea din Pskov. Aici se opresc monahii din Peciora** și noi mergem deseori acolo, și, ca și altădată, mănăstirea Peciora, tradiţiile slujbelor, învăţăturile duhovnicești ale stareţilor influenţează în multe privinţe viaţa noastră.

Părintele Ioan scria foarte mult despre orânduirea vieţii mănăstirești, urmărea, mai ales în primii ani, cum se dezvoltă mănăstirea, urmărea acea situaţie complicată care s-a format în jurul metocului, în urma cuoscutelor evenimente ale anilor 1994–1995 din viaţa bisericească a Moscovei. Pentru noi atenţia lui era, bineînţeles, nepreţuită. Părintele Ioan nu ne spunea în principiu nimic diferit de ceea ce e scris în scrisorile lui despre monahism. Dar acestea erau gândurile lui tainice, căile lui de rânduială a vieţii monahale, încercate și verificate prin experienţă. “Cred că toţi cei care visează la monahism nici nu bănuiesc în ce loc vor trebui să ajungă şi ce ascultări vor trebui să ducă”.

Viaţa mănăstirii din chiar centrul metropolei, probabil, se deosebește foarte mult de viaţa unei mănăstiri cu o așezare mai tradiţională. Se poate spune că ea este mai complicată? 

Desigur, ea este cu mult mai complicată, deși „complicat” nu e o noţiune cu totul potrivită. Mănăstirea nu se află pur și simplu în centrul Moscovei, ea se află în epicentru. Pe de altă parte, nu e mai puţin complicată, probabil, viaţa monahilor din Lavra Sfintei Treimi – Sfântul Serghie. Acolo vine o mulţime nemaipomenită nu numai de pelerini, ci chiar de turiști, iar la noi totuși sunt de câteva ori mai puţini. Aproximativ în aceeași situaţie este Lavra Alexandru Nevski din Sankt Petersburg, mănăstirile moscovite Danilov, Novospassky. Multe mănăstiri din Rusia se află astăzi în centrele orașelor. Dar aceasta e pronia lui Dumnezeu, altfel nici nu percepem acest fapt: de aici vine și misiunea de propovăduire a mănăstirii, și cea duhovnicească, și de slujire. Mănăstirea este locul unde oamenii pot participa la viaţa liturgică, pot găsi o îndrumare duhovnicească.

Principala sarcină a duhovnicului, împreună cu omul care a venit la el, este să caute voinţa lui Dumnezeu în ce privește o situaţie sau alta de viaţă, sau în rezolvarea problemelor duhovnicești care se ridică în faţa omului. O mănăstire modernă din oraș sau din sat are obligaţia să ducă o misiune creștină educativă. Și ea este strâns legată de acea cale a mântuirii personale, pe care o parcurge aici fiecare locuitor al mănăstirii, așa cum calea mântuirii preotului, duhovnicului, este legată trainic de acei oameni care vin la el: Iată eu și pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu (Isaia 8,18). Și totuși sensul iniţial al monahismului este îndepărtarea de lume și orice „activitate exterioară”, pentru un monah este însoţită de niște greutăţi inevitabile.

Ce îi ajută pe locuitorii mănăstirii Întâmpinării să-și păstreze alcătuirea interioară? 

Da, nevoia de însingurare, și interioară, și exterioară, o simte fiecare monah. Dacă cineva mi-ar fi spus la început, când am fugit din capitală, venind la mănăstire, că voi ajunge din nou nu pur și simplu în Moscova, ci chiar în centrul ei, probabil m-aș fi îngrozit. Cred că, la fel, toţi cei care visează la monahism, nici nu bănuiesc în ce loc va trebui să ajungă și ce ascultări vor trebui să ducă. Însă Dumnezeu ne duce milostiv pe căile Sale spre ceea ce noi trebuie să îndeplinim. Noi, desigur, ne străduim să păstrăm cumva însingurarea interioară – aceasta este o parte necesară vieţii duhovnicești. Majoritatea locuitorilor mănăstirilor orășenești, nu numai a noastră, se străduiesc să aibă o viaţă adunată. La noi sunt monahi care nu ies îndeobște din mănăstire – vieţuiesc și știu doar chilia și biserica. Avem câteva reguli întocmite de noi, care sunt îndeplinite indiscutabil. De exemplu, pe lângă faptul că noi slujim în fiecare zi, în zilele de joi se săvârșește o slujbă a obștii: se împărtășesc toţi fraţii din mănăstire – și preoţii, și monahii, și novicii. Mulţi monahi duc o viaţă liturgică foarte bogată și se împărtășesc, în medie, de patru ori pe săptămână. E foarte importantă și pregătirea pentru Împărtășanie, și însăși Sfânta Împărtășanie. Nici nu se poate evalua această parte a vieţii duhovnicești. La noi deseori se ţin slujbe de noapte, la care se roagă și se împărtășesc, de regulă, numai monahii. Noi chiar am cerut binecuvântare de la Părintele Patriarh Kiril să construim câteva paraclise înăuntrul corpurilor de chilii, ca trei sau patru oameni din obște să poată sluji noaptea Liturghia și să se împărtășească în deplină izolare.

E posibil ca pentru mănăstirile care sunt situate la depărtare de orașe, acest fapt nu e atât de actual, dar pentru noi este cu adevărat esenţial. În Moscova sunt foarte multe biserici și în jurul fiecărei biserici se formează o parohie care are individualitatea sa.

Am auzit de la locuitorii Moscovei că parohia mănăstirii Sretenie este o parohie de bărbaţi. Dumneavoastră aveţi această senzaţie?

 La noi vin într-adevăr mulţi bărbaţi. Eu nu știu de ce, poate pentru că este o mănăstire de monahi? În jurul nostru practic nu sunt case de locuit, în principal sunt instituţii de stat, de aceea oamenii vin la noi din toată Moscova. Enoriașii cunosc foarte bine regulile ce ţin de biserică și le respectă cu drag: nu vorbesc în timpul slujbei, în dreapta stau bărbaţii, în stânga – femeile. Pesemne că această cohortă de tineri și de bărbaţi în vârstă care stau serioși și se roagă produce această impresie. Avem mult tineret: cred că mai mult de jumătate din enoriașii noștri sunt oameni mai tineri de 45 de ani. Ţin minte, când au apărut la noi primele bătrânele, a fost un mare eveniment! Pur și simplu tremuram pe lângă ele, nu mai știam cum să le facem pe plac, atât de mare era bucuria noastră.

Probabil, acest fapt a fost o confirmare a tradiţionalismului, a apropierii bisericii de tradiţia moscovită. Desigur, aceasta a fost în felul ei o recunoaștere. Cea mai bătrână enoriașă a noastră a fost fiica duhovnicească a Sfântului Mucenic Ilarion Troiţki. Ea avea 100 de ani când a murit, noi am înmormântat-o.

Acum, chiar dacă mai rar, vine la biserică Evghenia Matveevna, ea are 98 de ani. Este o bătrânică ieșită din comun – umblă cu două genţi, iar în fiecare geantă se află câte o cărămidă, în dreapta și în stânga. Genţile și le atârnă pe după gât cu un fel de batic. Eu am întrebat-o: „De ce vă trebuie cărămizile?” Și ea mi-a răspuns: „Pentru a nu mă clătina, îmi trebuiesc pentru echilibru”. Ea vine la slujbe din Beliaev, cartier aflat chiar la marginea Moscovei. În general, enoriașii noștri sunt minunaţi, noi îi iubim foarte mult. Unii, ce-i drept, se plâng: „La voi nu prea răzbaţi în biserică”. Da, din păcate, avem o biserică nu prea mare, iar oameni sunt atât de mulţi, mai ales la sărbători și în zilele de duminică, încât, chiar dacă am construit o galerie lângă biserică, oricum mulţi sunt nevoiţi să se roage afară. Visul nostru este să construim o nouă biserică mare, dar deocamdată sunt multe probleme în privinţa aceasta.

„În Rusia vinul a fost întotdeauna un mijloc ajutător în comunicare, înfăptuind un fel de unitate”Aţi amintit de proiectul „Cauza comună” prin care mânăstirea se implică în lupta cu alcoolismul. 

Scopul proiectului „Cauza comună” și a lucrării consiliului obștesc-bisericesc pentru protecţia împotriva alcoolismului este să influenţeze generaţia tânără pentru a nu aluneca cu supunere în acea strașnică prăpastie în care se pierd în fiecare an 700 de mii de compatrioţi de-ai noștri.

Urmările abuzului de alcool sunt lipsa de voinţă comună, degradarea (să spunem lucrurilor pe nume), pierderea acelei dorinţe înalte de afirmare care a fost întotdeauna specifică poporului rus, indiferenţa, pierderea chipului duhovnicesc, pierderea culturii, pierderea a toate. Nimeni nu vorbește despre nevoia unei abstinenţe totale, ar fi nereal și ridicol, să mă ierte colegii noștri abstinenţi care pledează pentru renunţarea totală la alcool.

În Rusia vinul a fost întotdeauna un mijloc ajutător în comunicare, înfăptuind un fel de unitate. Eu, de exemplu, pot să beau câteodată puţin vin. Noi îi chemăm pe oameni la o atitudine responsabilă. Criteriul aici e următorul: dacă omul poate să stea împreună cu prietenii la masă, apoi se oprește din băut, nu devine o problemă nici pentru cei apropiaţi, nici pentru sine însuși, nici pentru mântuirea propriului suflet (iar aceasta e cea mai importantă) – atunci are o atitudine responsabilă, normală. Însă dacă omul, după ce a băut, devine o nenorocire și o mare pacoste pentru cei mai apropiaţi oameni ai săi, dacă paharul este o piedică în calea mântuirii lui, în acest caz, o atitudine responsabilă va fi renunţarea totală la alcool.

Pe parcursul ultimilor ani, în relaţiile dintre societate și biserică, în sfera culturii, s-au întâmplat mai multe incidente, de exemplu, s-au desfășurat unele expoziţii de artă cu un conţinut pe care oamenii credincioși l-au considerat profanator. Opinia lor a fost exprimată cu un ton atât de tăios, încât s-a format un stereotip ferm: Biserica este adversara artei contemporane. Dumneavoastră, fiind și secretar al Consiliului Cultural al Patriarhiei, ce părere aveţi despre arta contemporană? 

Eu nu prea înţeleg ce înseamnă arta contemporană. Nu înţeleg ce înseamnă aceasta. Și cu cât mă gândesc mai mult la aceasta, cu atât mai mult realizez că, din principiu, nici nu vreau să înţeleg! Există artă și neartă. Ceea ce nu este artă, pur și simplu nu este artă, și nici nu mai trebuie discutat. Cât de mult ar încerca cineva să ne convingă sau câte etichete ale modernităţii ar atârna…

Ceea ce astăzi, de cele mai multe ori, se numesc capodopere moderne sunt niște surrogate pe care cineva le numește artă pentru că este avantajos să le numească așa din anumite pricini, și adeseori aceste pricini sunt destul de murdare.

 Ce vă place dumneavoastră înșivă să citiţi, să vizionaţi? 

Mă interesează cu adevărat arta bisericească, atunci când este rafinată, nobilă și înălţătoare. Din păcate, printre operele literare, muzicale și de artă, eu nu am întâlnit nimic comparabil măcar cu mostrele de artă adevărată, create în perioada sovietică.

Acesta este un proces mondial sau este caracteristic doar pentru Rusia? 

În parte, este un proces global, însă pe noi ne interesează mai mult ţara noastră.

Poate vremurile noastre sunt astfel – nu ne dau motive de inspiraţie, de creare a unor opere de artă înălţătoare?

Există încercări interesante, dar am dori ceva mai mult.

Ultima întrebare, un pic personală. Ce aţi dori să schimbaţi în viaţa dumneavoastră și pentru ce îi sunteţi mai cu seamă recunoscător lui Dumnezeu? 

Cu cât mai mult trăiești, cu atât mai mult înţelegi cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur :„Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”

Și chiar dacă noi nu putem să repetăm aceste cuvinte așa cum le-ar spune el – din tot sufletul, din toată inima, mărturisind aceasta prin întreaga viaţă, în orice caz, tot mai mult înţelegem că nimic întâmplător, nimic zadarnic, în afară de păcat, nu există în viaţă. Dar și păcatele noastre și slăbiciunile noastre Dumnezeu ni le preschimbă întru mântuire.

Dacă vei despărţi ce este de preţ de ce este fără preţ, vei fi ca gura Mea, cum a spus un proroc. (Ieremia 15, 19). Nu aș dori să schimb nimic. Cum mă conduce Dumnezeu, așa este bine! Și acest gând nu este un fatalism lipsit de voinţă, ci este cu adevărat o convingere. Să trăiești pe pământ cu bucurie și interesant. Mai ales omul pravoslavnic, pentru că el înţelege mai adânc multe lucruri și lui îi sunt dezvăluite mai multe.

Însăși viaţa alături de Hristos, atunci când noi ne străduim să fim creștini adevăraţi, cu un succes mai mare sau mai mic, când ne străduim din toate puterile să îndeplinim datoria noastră, chemarea noastră – este cea mai înaltă fericire.

Sursa: www.pravoslavie.ru

* Interviul a fost realizat înainte de apariția cărții„Nesfinții sfinți”. ** Denumire prescurtată a mănăstirii Peşterilor din Pskov.

(Traducere din limba rusă de Angela Voicilă, apărută în ultimul număr al revistei Lumea monahilor).