Arhimandritul Zaharia de la Essex – „Secretul” Rugăciunii lui Iisus

Ca şi cum ar fi un lucru îndeobşte cunoscut tuturor creştinilor, Sfântul Apostol Pavel spune: „Au nu ştiţi că sunteţi biserica lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte întru voi?” ^{1 Corinteni 3:16}. Și cel mai la îndemână mijloc de a deveni biserică a Duhului Sfânt este chemarea Numelui lui Hristos. Este la îndemână pentru că îl putem chema oriunde și oricând. (Odată ne-a vizitat la mănăstire un preot catolic şi, văzând cum ne rugam continuu cu Rugăciunea lui Iisus, i-a zis Părintelui Sofronie: „Nu pot să înţeleg de ce trebuie să repetaţi atâta timp aceeaşi rugăciune”. Părintele Sofronie, într-un fel foarte prietenos, i-a răspuns: „O repetăm pentru că o înţelegem greu, şi odată ce am înţeles-o, nu mai vrem s-o lăsăm”).

Rugăciunea lui Iisus este o mare nevoinţă a minţii şi inimii, o lucrare duhovnicească prin excelență şi un mijloc de sfinţire nu numai pentru monahi, ci şi pentru toţi creştinii ortodocşi. Este o chemare scurtă, cuprinzând un singur gând, pe care credincioşii o repetă fără încetare, în numele Domnului Iisus Hristos: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.

Numele Iisus a fost dat prin descoperire de Sus, la Buna-vestire ^{Matei 1:21}. El îşi are începutul în energia Fiinţei dumnezeieşti, în afara timpului, şi nu este nicidecum o născocire omenească. Această descoperire este o lucrare a Dumnezeirii şi cheamă toată zidirea să dea slavă Numelui care este ontologic legat de Hristos, Persoana pe care o numește (adică Numele lui Hristos este nedespărţit de Persoana Sa). Rugăciunea cu acest Nume are ca piatră în capul unghiului cuvântul pe care Hristos l-a rostit cu puţină vreme înainte de a urca pe Golgotha: „Amin, amin grăiesc vouă: orice veţi cere de la Tatăl întru Numele Meu, va da vouă. Până acum n-aţi cerut nimic întru Numele Meu; cereţi şi veţi lua, ca bucuria voastră să fie deplină” ^{Ioan 16:23-24}.

Aceste cuvinte ale lui Hristos sunt atât o poruncă, cât şi o făgăduinţă. Chemarea cu vrednicie a Numelui Său împlineşte porunca dumnezeiască şi face vie Prezența Sa în noi. Este o împlinire a poruncii Domnului, pentru că, în Evanghelia Sfântului Luca, Hristos ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat şi să nu ne împuţinăm la suflet, să nu ne pierdem nădejdea ^{cf. Luca 18:1}. Aşadar, când încercăm să chemăm neîncetat Numele Domnului, nu facem decât să împlinim această poruncă; or, cel care se străduieşte să împlinească o poruncă a lui Hristos intră pe Calea Domnului, iar Calea este Domnul Însuşi ^{cf. Ioan 14:6}. Astfel, urmând Calea Domnului, creştinul Îl dobândește pe Hristos ca tovarăş de drum şi se uneşte cu El. Numele lui Iisus Hristos devine mijlocul şi „locul” unirii credinciosului cu Dumnezeu-Mântuitorul. Când omul cheamă acest Nume într-un chip bineplăcut lui Dumnezeu, atrage bunăvoirea Duhului Sfânt şi trăieşte de-a pururea înaintea Feţii Domnului.

Pogorârea minții în inimă

În lucrarea Rugăciunii lui Iisus, două lucruri sunt de neapărată trebuinţă. Primul este strădania plină de credinţă a omului de a-şi aţinti atenţia în inimă şi de a-şi pregăti cu smerenie duhul. Al doilea, cu mult mai însemnat, este harul Sfântului Duh, fără de care nimic nu se poate izbuti, fără de care nici cuvânt, nici faptă nu se săvârşesc.

Toate darurile Duhului Sfânt au venit în lume prin pogorârea pe pământ şi până la cele mai de jos ale pământului a Unuia-Născut Fiului lui Dumnezeu şi, mai apoi, prin înălţarea Sa la Cer. Într-o anumită măsură, omul repetă şi el această „cale”: îşi pogoară mintea în adâncul inimii şi acolo Îl întâlneşte pe Dumnezeu-Mântuitorul. Odată ce s-a întărit prin har, mintea stăpâneşte inima, adică toată fiinţa omului, şi-i îndreptează întreaga existenţă spre Dumnezeu. Însă, pentru ca mintea să fie în stare să se pogoare în inimă şi să se unească acolo cu ea, este nevoie de harul lui Dumnezeu. Ea nu se pogoară prin metode tehnice, cum ar fi postúri ale trupului sau controlul respiraţiei – acestea sunt lucruri secundare. Mintea care a fost întinată de căderea lui Lucifer şi lăsată pradă propriilor meşteşugiri nu este în stare să „se pogoare”. Numai când mintea, prin strădania de a urma poruncilor Evangheliei, este răstignită de înţelepciunea Domnului Celui răstignit, numai atunci se poate ea pogorî. Altfel spus, mintea găseşte inima când se supune cuvântului şi poruncilor lui Hristos. Atunci omul ştie în inima sa puterea lui Dumnezeu şi izbutește să-şi ţină mintea acolo în trezvie și în rugăciune, chemând dumnezeiescul Nume. Mai mult, experienţa isihastă contemporană întăreşte faptul că temeiul oricărei înălţări duhovniceşti este pocăinţa – „calea pogorârii” – și aceasta presupune credinţa în dumnezeirea lui Hristos şi recunoaşterea păcătoşeniei omeneşti.

Ţelul „Rugăciunii lui Iisus – celei de un singur gând” este ca omul credincios să petreacă în prezenţa vie a lui Dumnezeu, care este atât de binefăcătoare şi tămăduitoare. Ea este o putere care curăță sufletul de „rugina” pricinuită de cădere, mistuie duhul răutăţii şi tămăduieşte mintea şi inima omului. Această prezenţă a lui Dumnezeu unifică întreaga existenţă a omului, şi în această stare el are doar un singur gând, o singură orientare în duh, o singură dorire, căci se străduieşte să se închine în duh şi în adevăr lui Dumnezeu Cel Unul în Sfânta Treime. „Secretul” Rugăciunii lui Iisus este smerenia şi trezvia minţii, iar pe acestea le află numai cel ce se roagă cu lacrimi de pocăinţă.

Printr-o astfel de trezvie lăuntrică, păcatul este redus la minimum cu putinţă. Când, în sfârşit, clipa bunăvoirii lui Dumnezeu soseşte şi energia rugăciunii şi-a atins plinătatea, se înfăptuieşte uimitoarea deschidere a inimii şi omul dobândeşte experienţa veşniciei. Aceasta este adevărata naştere din nou în Duh. În inimă intră şi se sălăşluieşte Dumnezeu, lucrând adevărata reînnoire a omului în planul ontologic, cel al dragostei Sale dumnezeieşti.

Precum ne descoperă Dumnezeu, omul este o „inimă adâncă” ^{cf. Psalmul 63:7} înzestrată cu o simţire înţelegătoare şi dumnezeiască. El ajunge să stea înaintea lui Dumnezeu cu întreaga sa fiinţă, stăpânit de rugăciunea curată şi împlinind legea poruncilor iubirii. Prin aceasta se împlineşte şi destinul său cel mai înainte de veci. El devine preot al întregii zidiri și slujitor al celei mai măreţe minuni din existenţa noastră – unirea omului cu Dumnezeu.

 Din „Lărgiți și voi inimile voastre”

(Editura Reîntregirea, 2009)

 Traducere de Monahia Mariam (Vicol)

Articol publicat în numărul 74 (Martie 2015) al revistei Familia Ortodoxă.