Cum mi-am deprins copii cu Împărtăşania

Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă!

Cu acest vozglas preotul slujitor ne îndeamnă pe toţi să ne apropiem de Sfântul Potir şi să participăm la Cina cea de Taină. De fiecare dată când rostesc aceste cuvinte, simt şi bucurie imensă, şi tristeţe adâncă. Bucurie, văzându-i pe pruncii cu mâinile puse cruciş pe grumaji, apropiindu-se cu multă frică şi atenţie, mergând ca şi cum ar merge pe o funie întinsă între două maluri îndepărtate. Uneori ei sunt urmaţi de părinţii lor şi de bărbaţi viteji ca urşii, înbărbiţi, şi de femei cu chipuri evlavioase – toţi având privirile cufundată în eternitate. Pe aceste chipuri vezi o lucrare. Buzele lor sunt nemişcate, dar ochii mărturisesc despre o stare neobişnuită, de o lucrare lăuntrică.

Cu părere de rău, aceste „uneori” sunt foarte rare, şi în cele mai multe ori se apropie doar mămicile cu prunci de lapte, pe care trebuie să-i stăpânească, gâgâlindu-le ceva de genul „hai fii bravo, hai că nanu-popă o să-ţi dea miere, o să-ţi dea păpică”, etc. Uneori un pălămar râvnitor îl apucă ferm pe pruncul năstruşnic de cap, mamă-sa îl ţine de mâini şi picioare, iar al doilea pălămar şopteşte: „Părinte, hai, că a deschis gura, hai, pune linguriţa!” Mă trec fiorii de fiecare dată când bag Linguriţa în Sfântul Potir, văzându-l pe acest micuţ vârcolac şi pe mama-i transpirată şi încordată.

O dată, când un asemenea năzdrăvan a început a ţipa neomeneşte, văzându-mă pe mine, „nanu-popă” în veşminte, asemenea unui doctor, cu o linguriţă, vrând numaidecât să-i o pun în guriţa încleştată, nu am mai răbdat, am pus Linguriţa în Potir, m-am întors spre Prestol, am pus atent Potirul pe el, apoi m-am întors către mămica cea chinuită şi i-am spus – soro, mai bine staţi încă puţin alături, cu copilaşul, lăsaţi-l să privească pe alţi copii, mai mărişori, cum ei se împărtăşesc, să vadă că nu le este rău, apoi, la urmă, vom mai încerca. Eram transpirat, picăturile de sudoare îmi alunecau în ochi. Ochii mă usturau, dar nu am îndrăznit să mă ating cu mâinile de frunte ca să-mi şterg sudorile. După ce i-am împărtăşit pe ceilalţi copii, am încercat să-l împărtăşim şi pe cel „revoltător”. A reuşit. Oare…

Uneori mămicuţa se apropie cu pruncul care ţine un biscuit în mână şi cu fărâmituri pe guriţă. Îi spun ferm că nu pot să-l împărtăşesc. Ştiu că unii părinţi cutează, dar eu nu am îndrăzneală… Pot să-i împărtăşesc doar pe pruncii de lapte, cu condiţia că au trecut măcar o oră-două după mâncare. Ştiu că acest lucru nu e descris în canoane, mai mult, un îndrumar de la Patriarhia de la Moscova ne îngăduie să-i împărtăşim pe pruncii până la trei ani, chiar dacă au mâncat. Dar ţine de fiecare slujitor. Eu nu am îndrăzneala şi nici altor nu le-aş recomanda.Vă spun cum i-am învăţat pe picii mei. Încă nu eram preot, mămicuţa le spunea cu câteva zile înainte că Duminica vom merge la Biserică şi că acolo părintele le va da pe Hristos. Hristos va fi dulce, părintele va da cu linguriţa, dar este o condiţie – trebuie să ne purtăm bine, să fim cuminţi măcar în aceste zile, iar Duminica nu avem voie să cerem biscuiţi şi bomboane, şi nici de la alţii să nu luăm. Mai întâi părintele ne va da pe Hristos, apoi vom lua prescurică şi aghiazmă, şi numai după aceea vom lua biscuiţi.

Dacă, totuşi, ne scăpa din vedere şi vreo băbuţă blajină îi băga un covrigel în mânuţa pruncului, ne întristam, dar nu ne apropiam de Potir. Am îndrăznit o dată, când erau bolnavi copiii… Aşa i-am învăţat că părintele de dă Sfinţenia. Adrian are acum doi ani, iar Cătălina – „aproape şase” – cinci ani şi o lună. Ei ştiu că părintele – fie părintele Victor, fie părintele Constantin – le va da Trupul şi Sângele Mântuitorului, dar putem să-L primim numai dacă ne purtăm bine. Şi la Biserică putem merge Duminica, dacă vom merita. Ei, noi oricum îi luăm la Biserică, doar nici noi nu merităm cu dea-dreptul să intrăm în Sfântul Locaş, dar îndrăznim, pentru că ne iartă Dumnezeu.

 Preot Constantin Cojocaru