Ieromonah Petru (Pruteanu) – Iarăşi despre pregătirea pentru Botez

Sunt conştient de faptul că cele mai multe articole şi studii de-ale mele trezesc discuţii aprinse în rândul clericilor şi al credincioşilor, dar ceea ce scriu nu este de dragul senzaţiei sau al autoafirmării, ci cu scopul sincer de a înviora şi a face cât mai conştientă trăirea noastră în Biserică. Şi, dacă e să judecăm după roade, cred că mai este încă mult de lucru pe acest tărâm, dar ne bucurăm că tot mai mulţi preoţi şi credincioşi conştientizează nevoia unei mai bune pregătiri înainte de Botez şi importanţa unei vieţi bisericeşti mult mai intense după Botez.

Articolul „Când şi cum putem boteza copiii” i-a făcut pe mulţi să înţeleagă sensul şi importanţa pregătirii pentru Botez, dar au fost şi persoane care au înţeles tendenţios unele afirmaţii, învinuindu-mă de exagerări. Contra-argumente serioase nu s-au adus, căci nici nu există, ci, aşa cum ne-am obişnuit deja, continuăm să ne zbatem în prejudecăţi şi false teologii pe care tot noi le-am inventat sau le-am moştenit accidental de la eterodocşi, după care ne apucăm să le justificăm şi să le argumentăm. Mai mult decât atât, atunci când e vorba despre primirea Sfintelor Taine şi o viaţă conştientă în Biserică, ortodocşii refuză să facă trimitere la Sfinţii Părinţi sau, în cel mai bun caz, îi citează selectiv şi le interpretează ideile tendenţios, continuând să promoveze percepţiile magice privind efectul Tainelor Bisericii în viaţa omului. Într-adevăr, domeniul nu-i uşor, dacă ne gândim că Sfinţii Părinţi nu au elaborat o învăţătură sistematică despre Sfintele Taine, iar cei care au sistematizat-o în ultimele patru-cinci secole n-au făcut decât să copieze Catehisme romano-catolice, fără să ia în calcul înţelegerile şi practicile diferite dintre Răsărit şi Apus.

De exemplu, în Apus creştinii îşi botezau copiii încă din secolul al II-lea sau poate chiar I, iar în secolul al VI-lea această practică devine generală şi tocmai din cauza problemelor care le crea pedobaptismul, Biserica din Apus a instituit şi practica Confirmării credinţei la o vârstă conştientă. În Răsărit însă, botezul copiilor abia începuse a se practica, ca excepţie(!) prin secolele III-IV şi s-a generalizat abia în secolul al IX-lea, când tensiunile dintre Răsărit şi Apus erau deja destul de mari şi acest lucru a împiedicat formularea unei poziţii comune şi echilibrate în ce priveşte pregătirea copiilor pentru Botez şi stabilirea unei vârste mai potrivite pentru săvârşirea acestuia. Chiar şi în secolele XI-XII bizantinii botezau copiii abia la 3 sau 7 ani şi numai în cazuri de boală sau moarte – după 8 sau 40 de zile. Acest lucru l-a făcut pe autorul schismei de la 1054, cardinalul Humbert, să introducă în textul anatemei sale şi acuza că grecii refuză să boteze copiii muribunzi înainte de 8 zile. Pur formal, acuza era una întemeiată, pentru că bizantinii într-adevăr nu botezau la întâmplare, chiar dacă pruncul era pe moarte, căci Biserica din Răsărit nu susţinea şi nu susţine nici astăzi ideea că un prunc nebotezat merge automat în iad, cum se afirma în Apus. Iată de ce Humbert nu înţelegea că refuzul de a boteza nu era legat de termenul de 8 sau 40 de zile, ci de faptul că nimeni nu poate fi botezat doar pentru că e pe moarte, ci doar dacă părinţii cer botezul cu credinţă, iar viaţa lor îţi dă speranţa că dacă acel copil va trăi, el va deveni un bun creştin şi nu un „fur de cele sfinte”.

Teologia apuseană deja dezvolta ideea că o Taină a Bisericii este valabilă indiferent de credinţa omului, cu condiţia ca „forma” (formula şi ritualul) să fie săvârşite corect. Astfel, romano-catolicii au ajuns să spună că în caz de nevoie, creştinul poate fi botezat chiar şi de un păgân, dacă acela rosteşte corect formula, iar un preot rămâne preot chiar dacă este caterisit sau anatemizat. Ortodocşii însă continuau să vadă Sfintele Taine nu ca nişte acte magice, ci ca nişte căi de transmitere a Harului necreat al lui Dumnezeu în fiinţa creată şi liberă a omului, care-L doreşte pe Dumnezeu şi trăieşte întru El prin credinţă şi viaţă curată. Nu în zadar rugăciunile Sfintelor Taine sunt sub formă de cerere, în care săvârşitorul şi primitorul Tainei cheamă Harul lui Dumnezeu, iar Acela vine şi se sălăşluieşte în om numai dacă găseşte „vasul curat pregătit”.

Mai nou însă, unii preoţi au ajuns să-şi închipuie că Tainele sunt nişte ocazii de a-I porunci lui Dumnezeu să lege şi să dezlege aşa cum îi trece preotului prin cap, să boteze şi un necredincios, să binecuvânteze chiar şi nunta care nu este nuntă, să hirotonească chiar pe un ateu etc. Şi ce-i mai grav, „şamanismul ortodox” bântuie nu doar în practica de zi cu zi a parohiilor noastre, ci începe să fie tot mai mult teoretizat şi dogmatizat. Preoţii aruncă „mărgăritarele lui Dumnezeu” oriunde sunt plătiţi să o facă, dar încearcă să demonstreze că ceea ce fac ei este „ortodox” şi „spre mântuirea omului”, uitând că „Dumnezeu nu se lasă batjocorit” (Galateni 6:7).

De exemplu, în secolul al XII-lea, printre musulmanii care trăiau alături de creştini era un obicei de a boteza băieţii înainte de circumciziunea islamică, ca aceasta să fie mai uşor suportată. În anumite situaţii, unii dintre ei doreau mai târziu să devină creştini şi apărea întrebarea dacă ei trebuiau rebotezaţi sau doar unşi cu Sfânt Mir. S-ar părea că noi deja avem răspunsul (dat de scolastica apuseană), dar iată ce răspunde patriarhul Luca Chrisoverghis la această întrebare:

„Fără îndoială aceştia trebuie botezaţi din nou, căci botezul pe care l-au primit nu a fost din bună intenţie, ci ca medicament [pentru trup] sau ca un fel de vrăjitorie” (cf. „Sintagma alfabetică a lui Matei Vlastares”, litera B, cap. 3).

Şi prin acest citat nu vreau să spun că noi ar trebui să rebotezăm pe toţi cei care au fost botezaţi numai ca să poată dormi bine sau să poată călători, ci că Ortodoxia nu acceptă abordările şamaniste asupra Sfintelor Taine. Dacă partea văzută a Botezului (întreita afundare completă, cu rostirea cuvintelor corespunzătoare) a fost săvârşită corect, ea nu mai trebuie repetată (cf. Evrei 6:4-6), dar Harul lui Dumnezeu va lucra în om abia atunci când acesta va da primele semne de conlucrare cu harul. (Deci partea văzută a Tainei se repetă numai dacă aceasta a fost făcută în batjocură sau de un cleric caterisit/anatemizat.)

Iată un alt exemplu, din secolul al IV-lea, în care Sf. Atanasie cel Mare arată că botezul săvârşit corect este valabil, dar nu-i este de nici un folos primitorului necredincios. Marele ierarh povesteşte că o dată în Alexandria, când bântuia o maladie şi mulţi se botezau de frica morţii, un Înger din cer i s-a arătat unui mucenic Petru, spunându-i:

„Cât timp veţi mai trimite aici saci pecetluiţi, dar absolut goi, fără nici un conţinut?” (cf. Limonariu, cap. 198).

Cei care s-au obişnuit cu o teologie deformată privind Sfintele Taine ar putea să se întrebe: Şi atunci ce este Botezul? Cum lucrează el în viaţa omului şi în ce caz Botezul nu este eficient? La aceste întrebări vom răspunde atât prin trimiteri biblice şi patristice, cât şi prin diferite exemple şi comparaţii.

În primul rând, trebuie să spunem că în viziunea Părinţilor răsăriteni efectele Botezului nu se limitau la ştergerea păcatelor (inclusiv a celui originar), aşa cum s-a întâmplat în Apus, unde şi forma Botezului – turnarea sau stropirea – reflectau preocuparea pentru curăţirea de păcate şi nimic mai mult. În Răsărit, unde Botezul se săvârşeşte doar prin întreită afundare, acesta înseamnă asemănare şi participare la moartea şi învierea lui Hristos (Romani 6:3-4,11), altoire duhovnicească (Romani 6:5), moarte faţă de păcat şi pregustare a vieţii veşnice (Romani 6:6-10), ungere de la Duhul Sfânt (I Ioan 2:20), naştere de sus / din apă şi din Duh / din nou (Ioan 3:3-5; I Petru 3:20) naştere din Dumnezeu şi sămânţă a harului (I Ioan 3:9), dar de înfiere (Galateni 4:5-6) şi înfrăţire cu Hristos (Evrei 2:11-12). În rugăciunile de la Botez preotul, candidatul şi întreaga Biserică se roagă ca toate acestea să se dăruiască celui ce se botează, dar realizarea lor în viaţa duhovnicească a fiecăruia depinde de credinţa omului şi dorinţa lui de conlucrare cu Dumnezeu.

Dacă analizăm atent expresiile de mai sus, ne dăm seama că Biserica nu poate să arunce sămânţa într-un pământ nepregătit, nu poate altoi un pom care nu are condiţii să crească sănătos pentru a aduce rod, nu poate da naştere unui embrion încă nedezvoltat (căci acesta este avort) şi nu poate înfrăţi cu Hristos pe cel care nu ştie nimic despre El şi nici nu are de la cine învăţa, căci în mediul în care el va trăi Hristos este înjurat şi batjocorit, dar nicidecum cinstit şi iubit.

Cu siguranţă, unii se vor întreba: dar ce vină are copilul? Dar dacă copiii nu au nici o vină, atunci de ce nu mergem prin Africa sau Asia să botezăm miliarde de copii la rând, „en gros”, că poate harul va lucra cumva şi în viaţa lor (că acei copii nu sunt cu nimic mai răi decât ai noştri şi nici ai noştri nu ştiu Evanghelia mai bine decât ai lor)? Sau poate nu ne ducem acolo doar pentru că aceia nu plătesc? Nu, ci în primul rând pentru că acolo Botezul nici nu este cerut, deşi simpla cerere a Botezului încă nu înseamnă că preotul poate boteza imediat şi necondiţionat.

Dacă un tânăr (deja conştient!) vine la mănăstire şi cere stareţului să fie călugărit, stareţul nu-l va călugări imediat, ci mai întâi îi va explica ce înseamnă viaţa monahală, ce responsabilităţi îşi ia, care-s ispitele, apoi îl va pune la încercare câţiva ani şi numai după aceea îl va călugări. Şi numai dacă fratele este în gura morţii, acesta poate fi călugărit mai în grabă, ca excepţie de la regula pe care monahii o ţin de veacuri. Fără acest noviciat călugăria ar fi călcată în picioare şi doar o mică parte din cei care ar primi-o ar rămâne în mănăstire (după cum o mică parte din cei botezaţi trăiesc creştineşte). Şi, bineînţeles, tunderea în monahism nu-i cu nimic mai importantă decât Botezul. Cu toate acestea, cei mai mulţi au ajuns să perceapă Botezul ca pe o bandă rulantă de cutii, peste care preotul doar aplică eticheta „Botezat”. Dar oare ajută la ceva un astfel de botez? Din cele de mai sus am văzut că nu, dar am dori să confirmăm acest lucru şi cu alte citate patristice.

În „Marele cuvânt catehetic” (cap. 40) Sf. Grigore de Nyssa scrie:

„Va trebui luat în seamă şi ceea ce urmează dincolo de viaţa pământească şi acest lucru mulţi din cei ce se apropie de harul Botezului îl scapă din vedere şi se înşeală, astfel, crezând că deja s-ar fi născut din nou, câtă vreme aceasta e numai o părere a lor. Doar e limpede că schimbarea vieţii noastre dobândită prin Botez nu-i propriu-zis o schimbare, dacă noi rămânem tot în starea în care am fost. Despre cel ce rămâne acelaşi, nu ştiu cum s-ar putea crede că a devenit alt om, câtă vreme în el nu s-a schimbat nici una din trăsăturile lui caracteristice. E doar limpede pentru fiecare că mântuitoarea naştere din nou se face în scopul înnoirii şi schimbării firii noastre… Dacă, însă, Botezul este dat numai pentru spălarea trupului, iar sufletul nu se curăţeşte de întinăciunea patimilor, ci duce şi după primirea tainei o viaţă la fel cu cea dinaintea ei, atunci, oricât de îndrăzneţ ar părea, eu o spun fără înconjur: în acest caz apa e numai apă, pentru că nu se vede nicăieri în cel nou-născut nici o urmă de dar al Duhului; ba încă batjocorim şi chipul lui Dumnezeu…„

Pentru a înţelege mai bine ideea acestui părinte capadocian, trebuie să amintim că şi Apostolul Pavel (Romani 6:10), şi Ioan Teologul (I Ioan 3:8-10) şi toţi creştinii din primele secole nu concepeau ca cineva botezat să mai săvârşească careva păcate mari. Aceasta şi pentru că botezul nu se poate repeta (cf. Evrei 6:4-6), iar iertarea păcatelor prin „puterea de a lega şi de dezlega” (cf. Ioan 20:22-23) era practicată de Biserică destul de rar, cel mult o dată sau de două ori în viaţă, şi numai după o pocăinţă publică îndelungată. Abia începând cu secolul al VI-lea s-a generalizat practica Spovedaniei de astăzi, care se poate face oricând şi inclusiv pentru „păcate mici” – lucru care a marcat cumva şi înţelesurile vieţii de după Botez.

Iar acum să revenim la citatele patristice despre botezul conştient şi asumat.  În „Procateheza” sa Sf. Chiril al Ierusalimului spune:

„Dacă stărui în intenţia ta rea, eu, care îţi vorbesc, n-am nici o vină; tu însă nu aştepta să primeşti harul. Apa te va primi, dar Duhul nu te va primi. Dacă cineva se ştie pe sine cu rană, să-şi ia plasture! Dacă a căzut cineva, să se scoale! Nici unul dintre voi să nu fie Simon (Magul)! Să nu fie nici făţărnicie, nici iscodire a celor ce se fac!”

Acelaşi Chiril al Ierusalimului spune în Cateheza 17,36:

„Cercetează-ţi sufletul, şi nu arunca mărgăritarele înaintea porcilor. Dacă eşti făţarnic, deşi acum oamenii te botează, Duhul nu te botează! Dar dacă te apropii cu credinţă, oamenii slujesc ritualul văzut, iar Duhul îţi dă ceea ce nu se vede”.

Să vedem şi câteva citate de la Sfântul Ioan Gură de Aur. În Omilia I la Faptele Sfinţilor Apostoli marele ierarh spune:

„Dacă un om destinat să facă parte dintr-o stăpânire vremelnică, se pregăteşte toată viaţa pentru aceasta şi pentru ca să obţină vreo slujbă înaltă îşi cheltuieşte toţi banii şi tot timpul, preocupându-se de acest lucru, de care se îngrijeşte peste măsură, ce pedeapsă merităm noi, care ne îndreptăm spre Împărăţia Cerului cu atâta nepăsare şi nu arătăm niciun pic de râvnă şi de îngrijire, nici înainte de a primi Botezul, și nici după ce l-am primit? Ba chiar acesta este însuşi motivul pentru care ne arătăm neglijenţi după ce am primit Botezul: acela că nu am vegheat asupra noastră nici înainte de a-l primi.

De aceea, mulţi, după ce s-au botezat, s-au întors imediat înapoi la vărsătura lor şi au devenit şi mai răi decât înainte, atrăgând asupra lor pedepse şi mai groaznice, întrucât fiind izbăviţi de păcatele lor, în acelaşi timp L-au mâniat încă şi mai tare pe Judecătorul, şi fiind vindecaţi de o boală atât de grea a păcatelor lor, tot nu au învăţat să vegheze asupra lor înşişi. Ci li s-au întâmplat tocmai acelea cu care Hristos l-a ameninţat pe slăbănog, zicând: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan 5:14). Și pe care le-a prorocit despre iudei, spunând că „se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi” (Matei 12:45).

Căci „de n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor” (Ioan 15:22), zice El, arătând că prin nerecunoştinţa lor, vor aduce asupra lor înşişi cele mai mari rele.

Vinovăţia pentru păcatele săvârşite după primirea acestor binefaceri, este îndoită şi împătrită, întrucât după cinstea pe care ne-a făcut-o, ne arătăm nerecunoscători şi plini de răutate. Deci baia Botezului nu ne înles­neşte o pedeapsă mai uşoară.

Însă cugetaţi astfel: un om are păcate grozave, săvârşind ucidere sau desfrânare sau altă crimă, dar toate acestea i-au fost iertate lui prin Botez. Căci nu există păcat sau hulă care să nu se şteargă şi să lase locul harului, pentru că harul este dumnezeiesc.

Sau iarăşi: un om a săvârşit desfrânare şi ucidere, dar desfrânarea lui este lăsată de-o parte, uciderea este uitată şi el nu mai este împovărat de aceste învinuiri, „căci darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi” (Romani 11:29).

Dar pentru cele pe care le săvârşeşte, din nou, după Botez, pedeapsa lui este la fel de mare ca şi cum amândouă păcatele dinainte i s-ar socoti la loc spre osândă, şi încă mult mai rău decât atât.

Pentru că vinovăţia nu este aceeaşi după Botez, ca şi înainte de Botez, ci se socoteşte îndoit sau întreit.”

Iată deci cât de mare este responsabilitatea creştinului botezat, care trebuie să fie bine pregătit şi conştient pentru darul care-l primeşte, căci altfel se osândeşte pentru hulă şi iresponsabilitate. În cazul Botezului copiilor, responsabilitatea pentru viaţa creştină a celui ce se botează o poartă părinţii şi naşii, iar dacă Biserica constată că aceştia au o abordare neserioasă, Botezul trebuie amânat până când cei ce aduc copilul vor fi conştienţi şi se vor arăta capabili (nu doar dispuşi) de a educa creştineşte copilul sau se va amâna până când copilul va creşte şi va cere singur botezul. Iată ce spune Sf. Ioan Gură de Aur într-o omilie către candidaţii la Botez, din textul căreia deducem că aceasta era ascultată şi de naşi:

„Ştiu oare naşii de ce răsplată se învrednicesc dacă arată multă preocupare faţă de voi, dar şi ce osândă îşi agonisesc dacă vor fi delăsători? Ia gândeşte-mi-te, iubite, oare garanţii unora în treburi băneşti nu au mai mult chin decât datornicul care împrumută bani şi pentru care ei se pun drept garanţi? Căci dacă cel ce este împrumutat se arată binevoitor, uşurează povara garantului său; dar dacă este răuvoitor, îi provoacă aceluia o belea şi mai mare. De aceea îndeamnă şi zice acel înţelept: „dacă te-ai pus garant, fii cu grijă că va trebui să plăteşti” (Sirah 8:13). Dacă garanţii unora pentru sume de bani se pun pe ei înşişi în situaţia de a achita toţi banii, cu mult mai mult garanţii în cele duhovniceşti, deoarece garantează că-i învaţă pe alţii virtutea, datori sunt să arate multă trezvie, îndemnând şi sfătuind, îndreptând şi având dragoste părintească.

Şi să nu socotească a fi neimportant ceea ce se petrece aici, ci să ştie foarte clar că, dacă prin propria lor atenţionare îi vor conduce pe drumul virtuţii pe cei încredinţaţi lor, se vor împărtăşi de un nume bun, iar dacă se moleşesc, multă osândă vor avea. Tocmai de aceea obişnuim să-i numim pe unii ca aceştia părinţi duhovniceşti, ca ei să afle din însăşi realitatea faptelor de câtă dragoste părintească trebuie să dea dovadă în învăţătura duhovnicească ce o dau fiilor duhovniceşti. Căci dacă este bine să îndrumăm spre râvnirea virtuţii pe cei care nu ne-au fost încredinţaţi, cu atât mai mult datori suntem să ne împlinim sarcina faţă de cel pe care l-am primit ca fiu duhovnicesc.Învăţaţi şi voi, naşilor că, dacă veţi fi delăsători, nu mică va fi primejdia!”

Acelaşi Ioan Gură de Aur, mustrând pe cei care încercau să amâne botezul până aproape de moarte, întreabă:

„cel care nu mai poate rosti acele cuvinte prin care el trebuie să realizeze fericitul legământ cu Stăpânul nostru al tuturor, ci zace ca un lemn sau ca o piatră fără de viaţă, nu se deosebeşte cu nimic de un mort; şi atuncicare-i folosul primirii Botezului în asemenea stare de nesimţire?” (trad. din rusă: „Tvorenia”, vol. III, p. 261).

Vedem deci accentul deosebit pe care-l puneau Sfinţii Părinţi pe primirea conştientă a Botezului şi diferenţa de percepţie a Bisericii de atunci faţă de „şamanismul ortodox” practicat în prezent.

Nu puţini preoţi botează pe toţi cei care se adresează şi fac aceasta, chipurile, din cea mai bună intenţie, mai ales dacă nu pretind vreo taxă pentru Botez. Dar aceasta nu-i suficient dacă înainte de B0tez nu se face o catehizare corespunzătoare, iar cei care vin sau aduc pe cineva la botez nu-s puşi la încercare (aşa cum am vorbit mai sus despre încercarea înainte de tunderea în călugărie). La noi însă, se practică pe larg programările Botezurilor prin telefon, iar în cel mai bun caz, preotul vede părinţii şi naşii o singură dată înainte de Botezul copilului, iar aceştia învaţă Crezul ca pe o poezie, fără să înţeleagă nimic din el şi din creştinism în general! Chiar la masa de după Botez naşii, care în numele pruncului „s-au lepădat” şi „l-au scuipat” pe Satana, îl sărută iarăşi prin beţie şi înjurături, iar la prima boală a copilului, mama sau bunica îl duce să fie descântat. Şi-atunci se pune întrebarea: pe cine botezăm? Pe posesorii de prosoape şi cruciuliţe sau nişte fiinţe raţionale care îşi încep viaţa în Biserică şi urmează să o trăiască în Biserică până la moarte? Cum poţi boteza pe copilul a căror părinţi nu participă regulat la slujbele Bisericii şi nu se împărtăşesc niciodată sau doar odată pe an? Ce va auzi acel copil despre Hristos şi Evanghelie de la părinţii săi? Că e bine să nu-şi schimbe credinţa, pentru că aşa au moştenit-o de la strămoşi? Păi, aceşti părinţi exact aşa ar spune şi dacă ar fi musulmani sau budişti, pentru că ei n-au nici cea mai mică convingere că Ortodoxia este credinţa cea adevărată şi mântuitoare, şi nu doar o moştenire populară…

Mai sunt unii care spun că copiii trebuie botezaţi chiar şi dacă au părinţi necredincioşi pentru că numai aşa în ei va lucra harul lui Dumnezeu care-i poate aduce la credinţă, iar fără harul Botezului aceştia n-ar avea nici o şansă să vină la Hristos. Aceasta-i însă o aberaţie contrară teologiei şi experienţei noastre ecleziale. Saul din Tars, împăratul Constantin cel Mare, Fericitul Augustin şi toţi păgânii care s-au convertit de-a lungul istoriei cum au crezut în Hristos fără să aibă harul Botezului? Păi, nu te botezi ca să crezi, ci te botezi numai dacă crezi! Nu aşa spune Evanghelia? La ce i-a folosit Botezul lui Lenin, Stalin, Ceauşescu şi toţi torţionarii din închisorile comuniste? La ce foloseşte Botezul sutelor de milioane de ortodocşi care fac ca anume ţările majoritar ortodoxe să fie în topul statelor cu cel mai mare procent de fumători şi alcoolici, cu cea mai mare rată de avorturi şi copii abandonaţi? Şi atenţie, toate astea se întâmplă exact acolo unde noi spunem că îi botezăm pe copii în credinţa cea adevărată şi în ei lucrează harul!

Mai degrabă putem spune că harul dumnezeiesc a lucrat în inima împăratului Constantin atunci când acesta construia sute de biserici sau când a organizat şi a condus Sinodul I Ecumenic, deşi nu era încă botezat, ci doar catehumen. Harul lui Dumnezeu a lucrat şi în inima altor doi catehumeni celebri: Ambrozie din Milan şi Nectarie din Constantinopol, care au fost aleşi episcopi nefiind încă botezaţi, dar deja ducând un mod desăvârşit de viaţă. Şi iată că Biserica nu-i respingea, ci chiar îi preţuia pe cei care doreau să se pregătească mai bine de Botez. Noi însă, vorbim despre catehumenat ca despre o pagină moartă a istoriei şi am ajuns să-l considerăm inutil şi demodat. De aceea, să nu ne mirăm că tineretul nostru botezat şi împărtăşit o dată sau de două ori pe an tot mai des se droghează, preferă „relaţii sexuale netradiţionale” sau Îl huleşte pe Dumnezeu şi se declară ateu. De vină este chiar Biserica care primeşte păgânismul ca pe un „cal troian” în sânul Ei şi nu impune respect faţă de Botez, aşa încât acesta să fie dorit şi asumat, dar nu săvârşit ca un obicei.

Cu siguranţă vor fi şi în continuare persoane care vor spune că această abordare a Botezului este una protestantă pentru că mizează pe o înţelegere raţională a credinţei în Dumnezeu şi sugerează amânarea Botezului la maturitate. Acuzaţiile însă sunt neîntemeiate şi nu le accept, pentru că nu asta am dorit să spun.

În primul rând, sunt convins că renunţarea la practica bimilenară a botezului copiilor n-ar fi o soluţie care să rezolve automat toate problemele, ci pe unele chiar le-am complica. Nu-i nevoie de schimbarea în sine a practicii Bisericii, ci de schimbarea atitudinii clericilor şi credincioşilor, care prin indiferenţa lor slăbesc Biserica. Există foarte multe situaţii concrete când Botezul trebuie amânat, iar Biserica nu trebuie să se teamă să facă acest lucru dacă are în faţă oameni încă nepregătiţi. Dar dacă părinţii vor să-şi boteze copilul şi întrunesc condiţiile cerute de Biserică, copilul lor trebuie botezat şi ajutat să crească şi să trăiască plenar în Biserică.

În al doilea rând, am convingerea că un copil de 3-4 ani, atunci când se roagă (în felul lui şi în limba lui), el manifestă o credinţă pe deplin compatibilă cu Evanghelia şi Botezul. Păcat însă că acel copil nu rămâne în Biserică şi nu se împărtăşeşte sistematic şi la 8 ani, şi la 16, şi la 25 şi mai departe pe parcursul întregii vieţi, pentru că nu-şi conştientizează apartenenţa personală la Biserică, ci percepe Biserica doar ca pe o „agenţie de servicii religioase” la care te adresezi atunci când ai nevoie. Aici e problema, şi pentru a o rezolva, Biserica trebuie să-şi pregătească foarte bine credincioşii, după cum şi o instituţie iese din criză numai dacă ridică nivelul de pregătire al angajaţilor, atât la nivel de conducători, cât şi de simpli muncitori.

Trebuie să recu­noaştem că la acest capitol noi procedăm mai rău decât în comunism, căci chiar şi comunismul vorbea nu doar de cantitate, ci şi de calitate, pe când la noi totul e văzut doar prin prisma unor cifre de care ne îmbătăm. E ca şi cum ne-am lăuda că la noi este angajată 90% din populaţia ţării, fără şomeri, dar în realitate vedem că muncesc doar 5-10%, iar ceilalţi vor doar salarii. Cam asta avem noi în Biserică, dar să nu uităm că Dumnezeu „plătește salarii” doar celor care muncesc cu adevărat…

Sursa: http://www.teologie.net/