„Asaltul cerurilor”: algoritmii noi ai relațiilor dintre stat și biserică (anii 1958-1959)

Dragi cititori ai portalului Moldova Ortodoxă, cu acceptul domnului academician Valeriu Pasat, continuăm publicarea unor materiale documentare unice legate de istoria Bisericii Ortodoxe din Moldova din perioada 1940-1991. Textele fac parte din lucrarea „Biserica Ortodoxă și puterea sovietică în RSS Moldovenească (1940-1991)”, apărută la editura „Cartier” din Chișinău, în anul 2018.

Continuare din: „Renașterea religioasă” în stil moldovenesc (anii 1953-1957)

Capitolul 7.

„Asaltul cerurilor”: algoritmii noi ai relațiilor dintre stat și biserică (anii 1958-1959)

Practicile antibisericești ale lui Hrușciov și revenirea la „ateismul militant”

Samavolnicia administrativă foarte pronunțată, brutalitatea activității antireligioase și antibisericești, revenirea regimului comunist la experiența odioasă din primii ani postrevoluționari și ai „revoluției de sus” staliniste nu disting anii 1958-1960 doar de perioada anterioară, ci și (ceea ce nu e mai puțin important) de perioada următoare a relațiilor dintre biserică și stat. Necesită o explicație istorică relevantă dureroasa recidivă a „ateismului militant”, năzuința persistentă a noului lider comunist de a scoate relațiile cu biserica în afara cadrului „dezghețului” politic și de a realiza în practică vechiul său vis, întruchipat cândva în hotărârea „inoportună”, dar, după cum au arătat evenimentele ulterioare, sinceră a CC al PCUS din 7 iulie 1954 „Cu privire la neajunsurile mari în propaganda științifică ateistă și măsurile de îmbunătățire a ei”. E puțin probabil ca faptul că destalinizarea și tentativele de revenire la practicile politice ale bolșevismului timpuriu și la Lenin s-a încununat până la urmă cu restrângerea „zonei de toleranță” în relațiile cu biserica să decurgă exclusiv din „îngrijorarea acută în eșaloanele supreme ale puterii în legătură cu începutul renașterii religioase ruse” 1. După cum am arătat în capitolele anterioare, șefii de partid au avut accese similare de îngrijorare și la sfârșitul anilor 1940, și la începutul anilor 1950. Dar atunci totul s-a limitat la o presiune administrativă mai mult sau mai puțin puternică, fără să se ajungă la persecuții la scară mare. Este cu mult mai important faptul că pentru oamenii care au venit în locul lui Stalin relativa toleranță religioasă a defunctului dictator era o deviere de la „normele leniniste” aproape echivalentă cu renunțarea la „principiile conducerii colective” sau represiunile în masă contra comuniștilor. Din acest punct de vedere, persecuțiile asupra bisericii nu erau pentru Hrușciov doar o reacție la renașterea bisericească, ci mai întâi de toate o „revenire la Lenin” organică, la doctrina antibisericească și antireligioasă cu mult mai drastică și mai agresivă.

Însă nu e cazul să hipertrofiem rolul „centrului” și al lui Hrușciov la începutul persecuțiilor asupra bisericii de la sfârșitul anului 1958 și, cu atât mai mult, să asociem această cotitură în politica bisericească cu victoria unei grupări din conducerea de partid asupra alteia, așa cum o face T.A. Ciumacenko. În descrierea ei schimbările politicii bisericești erau aproape că un rezultat colateral al „înlăturării de pe arena politică a exponenților punctului de vedere opus” – „grupului antipartinic”, fapt care a predeterminat noul „război politic” cu religia și preoțimea 2. Deocamdată nimeni nu a adus dovezi ale faptului că Molotov, Malenkov și Kaganovici se situau în chestiunea bisericească pe o poziție alternativă celei hrușcioviste, că această chestiune avea barem o minimă importanță în lupta din încăierarea partinică internă din 1957. Acest „providențialism” în aprecierea evenimentelor care au început în 1958 se bazează, într-o măsură considerabilă, pe faptul că au fost insuficient studiate evenimentele care au precedat în realitate persecuțiile în teritoriu, felul în care reacționa la ele Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, stările de spirit ale elitelor comuniste republicane, precum și pe aprecierea complementară a poziției președintelui Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse G.G. Karpov. Destinul politic l-a legat, într-adevăr, pe acest ofițer activ al Securității de Stat care a participat efectiv la represiunile în masă de la sfârșitul anilor 1930 de o anumită linie politică (cea moderată), aceasta însă nu l-a făcut nicidecum un susținător principial și consecvent al acestei linii.

„Opinia” privind necesitatea de a limita activitatea Bisericii Ortodoxe Ruse și a influenței ei asupra populației, scrie T.A. Ciumacenko, a început să se formeze la CC, se pare, în primăvara anului 1957. Datele privind starea bisericii prezentate în CC de Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse provocau îngrijorarea statului major ideologic al țării. O denotă și „observațiile privind creșterea numărului bisericilor” adresate Consiliului, și cerințele de a prezenta informații mai complete despre starea bisericii în URSS, despre toate direcțiile activității ei, și interesul manifestat cu certitudine față de „activitatea material-economică a organizațiilor religioase”, lucruri care „anterior nu se manifestaseră” 3. Dacă este să judecăm după materialele examinate de noi în capitolele precedente, această afirmație pare cam exagerată. Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse a manifestat același interes constant în decursul întregii perioade postbelice, iar informațiile privind activitatea financiar-economică a bisericii constituia un element structural obligatoriu al rapoartelor împuterniciților. Și este oare cazul să se facă o legătură atât de rectilinie între cotitura cardinală în politica bisericească și „opiniile” care „începeau să se formeze la CC”? Căci chiar și din relatarea lui T.A. Ciumacenko reiese că aceste „opinii” se întemeiau, între altele, pe informațiile Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse. Și în anul 1957 primii care au început să-și facă griji au fost anume conducătorii Consiliului. (Menționăm că prima jumătate a anului 1957 nu era în general timpul cel mai potrivit pentru reflecțiile despre ofensiva asupra bisericii. În țară era în toi pregătirea de cel de-al VI-lea festival al tineretului și studenților de la Moscova. Și cei de la Chișinău se pregăteau să demonstreze libertatea cultelor în URSS și alegeau bisericile care să le fie arătate delegațiilor străine 4).

Membrii Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse își dădeau seama perfect că permanenta „activizare a bisericii” nu poate să rămână fără consecințe și că anume ei vor trebui să răspundă în primul rând pentru ele. Din Moldova, după cum am văzut mai sus, parveneau dovezi deosebit de clare nu doar ale „activizării bisericoșilor”, ceea ce l-a determinat pe Karpov să caute o ieșire din situația care devenise periculoasă pentru el personal. Reflecțiile lui privind necesitatea de a lua niște decizii noi în legătură cu consolidarea pozițiilor bisericii pot fi găsite, între altele, în notele marginale din rapoartele împuternicitului Consiliului pentru RSS Moldovenească, Romenski.

În raportul privind Moldova pentru primul semestru al anului 1957 Karpov a încercuit cu cerneală fraza: „Creșterea veniturilor bisericești în general și sporirea vânzării lumânărilor în special, care sunt unul dintre principalele articole de venit bisericesc, arată ca atare că frecventarea bisericilor de către credincioși și oficierea de către ei a ritualurilor și datinilor religioase nu numai că nu se reduce, ci în unele locuri chiar crește”. Președintele Consiliului a scris pe câmp: „Și nimeni nu face propuneri” 5.

Reflecțiile conducătorilor Consiliului pe marginea raportului privind Moldova s-a soldat cu o „misiune specială” cu care Consiliul l-a însărcinat pe Romenski: „Când raportați despre activizarea bisericii care se manifestă prin creșterea frecventării bisericilor, creșterea veniturilor lor și despre alte chestiuni, Dvs. nu dezvăluiți și nu arătați cum anume obține biserica toate acestea. Conferindu-i o mare importanță studierii cauzelor ce contribuie la activizarea multiplă a bisericii, iar într-o serie de locuri, dimpotrivă, la declinul parohiilor, Consiliul vă însărcinează cu statut de misiune specială și vă ordonă să-i expediați Consiliului o notă informativă anume în această chestiune… În notă, pe baza unor materiale verificate, trebuie să indicați cauzele concrete ale creșterii sau declinului bisericii. În afara materialelor pe care le aveți, trebuie să studiați 2-3 biserici din orașe și vreo câteva din sate, arătându-le activitatea din ultimii ani și în cazurile necesare să vorbiți despre aceasta cu preoțimea și slujitorii din aceste biserici cu care ați stabilit relații normale și în care aveți încredere și să indicați cauzele cutăror sau cutăror schimbări care s-au produs în activitatea bisericii. Acordați-i o atenție deosebită activității preoțimii, îndeosebi celei tinere, atât în biserică (organizarea corurilor, crearea fastului, propovăduirea etc.), cât și în afara bisericii: vizitarea credincioșilor pe la casele lor și discuțiile cu ei, selectarea activiștilor bisericii, colectarea mijloacelor pentru reparație etc., dacă au avut loc acțiuni administrative incorecte ale organelor locale, cum au influențat ele asupra activității bisericii. Arătați prin exemple aparte cum propaganda științifico-educativă bine organizată slăbește biserica și, dimpotrivă, munca insuficientă în acest sens le oferă bisericoșilor posibilitatea de a se activiza” 6.

Romenski trebuia să-i prezinte Consiliului memoriul privind executarea „misiunii speciale” 7 la 1 decembrie 1957. Ca de obicei, împuternicitul pentru Moldova nu s-a încadrat în termen. El nu a prezentat documentul la timpul indicat, dar la 25 decembrie 1957, în raportul expus la ședința Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse a relatat „despre studierea intensificării activității bisericii” 8. În hotărârea adoptată pe baza raportului discutată la ședința Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse din 18 ianuarie 1958 se spunea despre faptul că „în republică în ultimul timp preoțimea și bisericoșii își dezvoltă tot mai mult activitatea de consolidare a bisericii și de intensificare a influenței ei în rândul credincioșilor, despre care ne demonstrează datele privind creșterea considerabilă a veniturilor bisericești, o anumită creștere a frecventării de către credincioși a bisericilor și oficierea de către ei a ritualurilor și datinilor religioase. Continuă să se dezvolte activitatea preoțimii neînregistrate care folosește clădirile bisericilor inactive și fac cu de la sine putere slujbe în ele, organizează colectarea ilegală a banilor pentru reparația acestor biserici. S-a intensificat activitatea economică a bisericilor și îndeosebi a mănăstirilor” 9.

Să luăm notă de aceste prime urme ale participării active anume a funcționarilor moldoveni (Romenski își coordona toate propunerile cu CC al PC al Moldovei și cu Consiliul de Miniștri al republicii) la elaborarea programului și planului noului „asalt al cerurilor”. Conducerea de partid și de stat a Moldovei și-a jucat rolul deosebit, se poate spune malefic, la pregătirea noii ofensive asupra bisericii. Documentele indică „urme moldovenești” și în procesul apariției deciziilor care au determinat principalele direcții ale ofensivei hrușcioviste asupra bisericii. Nu e întâmplător că chestiunea bisericoșilor moldoveni care „au luat-o razna” a fost abordată la Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse cu mult înainte de adoptarea hotărârilor corespunzătoare – în decembrie 1957. Multe inițiative ce țin de cotitura spre noul „ateism militant” au fost lansate de cercurile partinice moldovenești, unii dintre membrii cărora vor trasa mai târziu linia generală a partidului (L.I. Brejnev, K.U. Cernenko). Memoriul Secției Agitație și Propagandă a CC al PCUS pentru republicile unionale adresat CC al PCUS „Cu privire la impozitarea întreprinderilor direcțiilor eparhiale și mănăstirilor, precum și limitarea activității ilegale a preoțimii și a sectanților” 10 (5 august 1958) îi indica în mod direct pe autorii planului ofensivei asupra bisericii: CC al PC al Moldovei, Ministerul Finanțelor al URSS și Consiliile pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse și pentru cultele religioase de pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS. Iar printre autorii acestui memoriu, deopotrivă cu șeful Secției Agitație și Propagandă a CC al PCUS pentru republicile unionale, L. Iliciov, adjunctul lui, V. Snastin, era și șeful de sector al aceleiași Secții, K.U. Cernenko, care a lucrat timp de mulți ani (din 1948 până în 1956) în funcția de șef al Secției Agitație și Propagandă a CC al PC al Moldovei. Anume Cernenko, care cunoștea bine situația din republică, era, cel mai probabil, principalul autor al documentului. Același Cernenko a participat la întocmirea memoriului care a devenit punctul oficial de plecare a persecuțiilor de amploare asupra bisericii. Este vorba de hotărârea secretă a CC al PCUS din 4 octombrie 1958 „Cu privire la memoriul Secției Agitație și Propagandă a CC al PCUS pentru republicile unionale «Cu privire la neajunsurile propagandei științifico-ateiste»” 11.

Pentru a încheia tema rolului activ al eșaloanelor superioare ale puterii de partid și de stat din Moldova la elaborarea și realizarea planului „ofensivei ateiste” asupra bisericii, vom menționa, anticipând întrucâtva evenimentele, că anume conducătorii de partid moldoveni au manifestat în decursul anului 1959, perioada celor mai grele încercări pentru ortodoxie, un zel antibisericesc deosebit. Anume lor le-a aparținut, de exemplu, ideea de a priva organele bisericești și organizațiile religioase de drepturile de persoană juridică 12 pe care a considerat-o exagerată chiar și Secția Agitație și Propagandă a CC al PCUS pentru republicile unionale și, între alții, Cernenko și șeful său, adjunctul șefului de secție, V. Snastin. Anume Ministerul moldovenesc al Finanțelor, prin intermediul CC al PC al Moldovei (cu contribuția împuternicitului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse) militau pentru obținerea dreptului fără precedent de a consulta registrele contabile de intrare și de cheltuieli ale bisericilor, fapt căruia nu numai că i se împotrivea cu fermitate Patriarhul, ci, la care, la timpul respectiv, a ripostat și Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse 13.

Este clar cu cât zel și energie s-au angajat la „eradicarea religiei” șefii Moldovei, elanul cărora era reținut de mult timp doar de lipsa ordinului „Șo, mușcă!”. Hotărârea secretariatului CC al PCUS și memoriul Secției Agitație și Propagandă a CC al PCUS pentru republicile unionale „Cu privire la neajunsurile propagandei științifico-ateiste” au fost aduse la cunoștința unui cerc larg de lucrători ai organelor de partid, sindicale, comsomoliste, ai instituțiilor și departamentelor ideologice. La 25 noiembrie 1958 la CC al PC al Moldovei s-a desfășurat o consfătuire în chestiunea neajunsurilor propagandei științifico-ateiste în republică și a măsurilor de îmbunătățire a ei. La lucrările ei au luat parte secretarii comitetelor orășenești și raionale de partid responsabili de munca ideologică, lucrători sovietici, sindicali și comsomoliști ai republicii, lucrători din presă și directori ai instituțiilor de învățământ superior.

La 23 ianuarie 1959 biroul CC PC al Moldovei a audiat deja informația Secției Agitație și Propagandă a CC al PC al Moldovei despre mersul îndeplinirii hotărârii CC al PCUS „Cu privire la memoriul Secției Agitație și Propagandă a CC al PCUS pentru republicile unionale «Cu privire la neajunsurile propagandei științifico-ateiste», au fost aprobate acțiunile de „îmbunătățire a muncii antireligioase”; a fost examinată, de asemenea, și chestiunea mănăstirilor din RSS Moldovenească și încălcările de către clerici și credincioși a legislației sovietice, inclusiv construirea ilegală a bisericilor. Despre anvergura ofensivei asupra bisericii ortodoxe în Moldova în anul 1959 putem judeca fie și doar pe baza statisticii din documentele publicate de noi în volumul doi al culegerii „Ortodoxia în Moldova: puterea, biserica, credincioșii, anii 1953-1960”. Peste 40% de materialele incluse în culegere sunt datate cu anul 1959.

Interdicțiile, restricțiile și controlul secret

După ce a fost emisă hotărârea CC al PCUS, după cum remarcă Țâpin, chiar și termenul postbelic „convingeri religioase” a fost dat uitării, se desfășura războiul cu „rămășițele” și „prejudecățile” religioase, iar închiderea bisericilor a căpătat în anul 1959 un caracter de masă 14. Este clar că Moldova, unde numărul bisericilor și mănăstirilor în raport cu numărul populației era deosebit de mare, nu putea să nu devină o arenă a luptei energice între autorități și credincioși. Faptul că era anume o luptă în care ambele părți dădeau dovadă de insistență și perseverență, apărându-și pozițiile și interesele, este, în opinia noastră, întrucâtva „atenuat” de termenul „persecuții”, general acceptat în istoriografie. Biserica, în persoana clericilor și enoriașilor săi, nu era nicidecum o victimă pasivă a persecuțiilor – ea li se opunea creștinește, lupta pentru existență, iar într-o serie de cazuri chiar milita pentru aplicarea unor „corectări” în favoarea sa în politica bisericească a autorităților.

În noua ofensivă „asupra religiei” erau folosite atât modalități de luptă noi, cât și vechi, însușite temeinic în decursul anilor. Acum presiunea fiscală nu mai era orientată pur și simplu spre limitarea veniturilor bisericii, ci spre crearea premiselor pentru reducerea maximă a tuturor genurilor de activitate bisericească. Veniturile bisericești depindeau, întâi de toate, de donațiile benevole ale credincioșilor și plățile pentru ritualurile religioase. Însă în structura acestor venituri era o componentă vulnerabilă – mijloacele obținute de parohii din diferența substanțială dintre prețul de livrare și prețul de vânzare al lumânărilor. Cu cât era mai mare diferența, cu atât mai multe mijloace obținute din vânzarea lumânărilor în biserici rămâneau spre a fi folosite pentru nevoile parohiilor. Hotărârea Consiliului de Miniștri al URSS Nr. 1160 din 16 octombrie 1958 a stabilit de fapt un preț de livrare peste măsură de mare pentru lumânările produse în atelierele eparhiale. Mărimea impozitului era calculată pe baza acestui preț. Ca rezultat, în eparhia Moldovei și a Chișinăului care avea propriul său atelier de confecționare a lumânărilor și în parohiile ei rămâneau cu mult mai puține mijloace pentru finanțarea activității bisericești 15.

Noua modalitate a fost introdusă retroactiv, transformându-l imediat pe contribuabil în datornic și, deopotrivă cu impozitarea excesivă a mănăstirilor, creșterea taxelor pentru arendă, a făcut ca lovitura economică aplicată pe furiș să devină și mai dureroasă. În paralel s-a intensificat urmărirea fiscală a preoților și activiștilor bisericești care erau remunerați de parohii pentru munca lor. Organizatorilor și muncitorilor echipelor de construcție care se ocupau de reparația bisericilor și de alte lucrări pentru biserici etc. le-a fost atribuită „activitatea antreprenorială particulară” 16, fapt care a sporit de multe ori presiunea fiscală.

De sus în jos au pornit semnalele ce anunțau că de acum înainte conducerea moldovenească îi va pedepsi aspru pe reprezentanții autorităților locale, comuniștii, comsomoliștii, membrii activului sovietic și colhoznic pentru orice manifestare de simpatie și loialitate față de biserică. Toată practica anterioară a relațiilor dintre autoritățile locale și clerici și credincioși a fost declarată dăunătoare și inacceptabilă. Multe acțiuni (aproape toate!) dintre cele ce mai înainte erau admise și tolerate au fost supuse acum condamnării și defăimării. Informația Secției Agitație și Propagandă a CC al PC al Moldovei „Unele fapte de îngăduință față de bisericoși și sectanți din partea organelor sovietice și economice” 17 a fost anexată la stenograma ședinței menționate deja mai sus a biroului CC al PC al Moldovei din 23 ianuarie 1959, iar această anexare i-a conferit de fapt acestei informații statutul de act normativ.

În lista lungă a greșelilor și abaterilor autorităților locale pe primul loc au fost plasate „îngăduința față de” sau „favorizarea” construcției cu de la sine putere a bisericilor și altor forme de activitate religioasă a populației republicii. CC al PC al Moldovei a declarat drept încălcare a art. 114 a CP al RSS Ucrainene, care era în vigoare pe teritoriul Moldovei, înălțarea fără permisiunea corespunzătoare (deși mai înainte nimeni nu dădea astfel de permisiuni, ba chiar nimeni nici nu întreba de ele) „a diferitelor feluri de construcții și imagini cu caracter religios (paraclise, cruci etc.)”. Candelele pe care le aprindeau credincioșii lângă cruci în raioanele din preajma frontierei erau echivalate acum cu „încălcarea regimului frontierei de stat” 18. Lucrătorilor miliției, organelor financiare li s-a cerut să pună capăt obișnuitelor pentru populația republicii vânzări ale obiectelor de cult religios la piețe, în trenurile locale și în centrele raionale. Desfășurarea adunărilor credincioșilor pentru colectarea mijloacelor „fără permisiunea organelor corespunzătoare ale puterii” a fost declarată ilegală. Se înțelegea de la sine că nimeni nu avea de gând să dea permisiuni „legale”. Fără a o spune pe șleau, CC al PC al Moldovei încerca de fapt să pună sub interdicție unele genuri de activitate pentru credincioși, declarând, de exemplu, că e inadmisibil ca o soție de preot să lucreze în calitate de medic la stația de ajutor medical de urgență etc. A fost condamnată ca de obicei nu numai participarea comuniștilor, comsomoliștilor, activiștilor sovietici și colhoznici la sărbătorile bisericești, ci și practica obișnuită de a li se plăti bani în avans și a li se livra vin colhoznicilor în ajunul festivităților religioase 19.

Cei vinovați de numeroase abateri de la indicațiile conducerii au fost nominalizați de CC al PC al Moldovei. Printre funcționarii de partid și sovietici care s-au făcut vinovați a ajuns, de exemplu, un șef de carieră de piatră care a vândut materiale de construcție pentru înălțarea bisericilor și a repartizat contra plată mașini pentru transportarea acestor materiale pe șantier. Altcineva a pus la dispoziția mănăstirilor vagoane pentru expedierea fructelor și vinului în regiunile industriale ale Rusiei sau a acceptat comanda de a fora o arteziană pentru mănăstire, sau a permis vânzarea unui automobil, conectarea mănăstirii la rețelele electrice sau a perfectat comanda la brutăriile din Chișinău pentru prepararea cozonacilor pascali în chip de „chec de primăvară” 20.

Practic, biroul CC al PC al Moldovei a declarat drept o mare abatere de la disciplina de partid chiar și simpla pasivitate a comuniștilor din moment ce se referea la „îngăduința” față de acțiunile legale ale preoțimii. În lista celor vinovați de abateri au ajuns șefi de rang republican (adjunctul președintelui Consiliului de Miniștri al republicii, miniștri și adjuncți de-ai lor, un șef de direcție), secretari ai comitetelor orășenești și raionale ale PC al Moldovei, președinți ai comitetelor executive orășenești și raionale, ai sovietelor sătești, colhozurilor. Tuturor funcționarilor li s-a dat, în limbajul birocratic partinic pe înțelesul lor, comanda strictă „să-i tragă și să nu-i lase” 21, iar personificarea responsabilității era un argument cu mult mai solid și mai clar decât indicațiile directive de ordin general ale CC. Indicațiile de acest gen au fost destul de multe și mai înainte, acum însă începea o nouă campanie de șoc. Birocrații de partid și sovietici au înțeles: de acum înainte pentru indulgența față de biserică ar putea plăti cu cariera și funcția.

În prima jumătate a anului 1959 cei mai zeloși președinți ai sovietelor sătești au început să le aplice lovituri mici, dar cât se poate de dureroase parohiilor: încercau să ia cheile de la clădirile bisericești, interziceau să se bată clopotele, să fie petrecuți răposații la cimitir cu procesiune și să fie oficiate datinile religioase la domiciliu, să se facă slujbe la biserică în zilele de lucru în timpul Postului Mare și de alte sărbători religioase, nu-i lăsau pe credincioși să strângă bani pentru reparația lăcașurilor 22. În același timp, judecând după faptul că autoritățile încercau să le interzică preoților să-i cunune pe membrii de partid și să le boteze copiii 23 (înseamnă că acest fenomen continua să rămână destul de obișnuit pentru Moldova), e puțin probabil ca eficiența loviturilor aplicate să-i fi putut satisface pe persecutorii înverșunați ai ortodoxiei.

Primele încercări ale autorităților de a distruge simbolurile ortodoxiei tradiționale pentru republică – să mute troițele de pe marginea drumurilor, din piețe, de lângă fântâni etc. – au fost însoțite de protestele populației. La 12 ianuarie 1959 credincioșii din satul Muncești informau administrația eparhială a Chișinăului: „În noaptea din ajunul Crăciunului în s. Muncești a fost furată o cruce veche de la fântână de lângă casa Nr. 98. Dimineața se vedeau urmele de automobil și sticla spartă a crucii, însă nu se știe cine a făcut-o. În aceeași noapte au fost furate crucile în s. Bâc, din ogradă, și Otovasca (în regiunea fabricii de cărămidă nr. 3). În s. Bâc oamenii i-au văzut pe acești hoți care au venit cu mașina fabricii de cărămidă nr. 3 cu Nr. 10-80. Erau doi civili și trei milițieni. Inclusiv sectoristul din Muncești, lo[cotenentul] maj[or] Zaslavschi. Sectoriștii stăteau cu pistoalele de-a gata, o țineau una și bună că li s-a ordonat să scoată toate crucile. Au făcut o încercare ziua, însă nu au reușit, poporul nu i-a lăsat. I-au rugat să precizeze cine a dat acest ordin și cine are dreptul să-l dea. Lumea este nemulțumită de aceste ieșiri huliganice. În urma căutărilor crucile au fost găsite arse în cariera fabricii de cărămidă. Crucea a fost adusă și îngropată la cimitirul din s. Muncești. Rugăm să fie cerută pedepsirea criminalilor, iar despre acest caz excepțional să fie informate organele superioare. Dat fiind că lumea are de gând să facă, să instaleze altă cruce, rugăm să fie rezolvată cât mai repede această chestiune, ca să nu se mai repete o poveste atât de regretabilă. Rugăm să ne informați despre măsurile luate prin inter- mediul reprezentantului nostru. Am decis să-i scriem despre acest caz excepțional patriarhului Alexie al întregii Rusii” 24.

Chiar dacă toți șefuleții locali ar fi început să ia astfel de măsuri radicale sau similare, acestora nu din obligație, ci din toată inima (în realitate cei foarte activi în această privință erau cam puțini), populația ortodoxă a Moldovei, cu obiceiurile ei religioase statornice ar fi fost în stare să reziste la loviturile ateilor. Dându-și seama de aceasta, autoritățile au folosit intens resursa administrativă, după cum se spune în limbajul politic modern, și au antrenat în procesul de realizare a sarcinilor lor nu doar miliția, ci și serviciile speciale.

Lupta pentru supraviețuirea ortodoxiei era constrânsă să se desfășoare în condiții extrem de nefavorabile, toate acțiunile fiind în vizorul serviciilor speciale. Anume în anii 1958-1960 KGB s-a implicat activ în lupta antibisericească și a desfășurat „acțiuni operative de agentură și profilaxie pentru contracararea activității dușmănoase a bisericoșilor și sectanților”. Majoritatea agenților au fost racolați în anii 1958-1959, adică rețeaua de agentură, spre deosebire de cele de odinioară, era constituită pentru o sarcină concretă – o lovitură concentrată asupra bisericii, provocându-i un prejudiciu moral și organizatoric cât mai mare. KGB furniza materiale compromițătoare pentru acțiunile deschise din presă, radio, cinema, participa la organizarea proceselor de judecată obștești.

După cum reiese din informația KGB al RSS Moldovenești adresat KGB-ului URSS „Cu privire la organizarea muncii operative de agentură și profilactice în vederea luptei cu activitatea dușmănoasă a bisericoșilor și sectanților în Moldova”, rețeaua de agentură pe linia bisericii ortodoxe consta pe atunci din 16 persoane care ocupau posturi de conducere în eparhie, conduceau arhierii și mănăstiri. Anume cu ajutorul acestei agenturi se reducea numărul preoților în parohii și biserici. Între altele, au fost retrași din parohii 33 de ieromonahi sub pretextul că ei „sunt restricționați în oficierea ritualurilor bisericești”. Despre „preoții cei mai fanatici și mai activi adunau materiale compromițătoare care serveau drept temei pentru înlăturarea lor de la slujbă și suspendarea înregistrării”. Anume așa au fost înlăturați cinci preoți. Prin concursul agenturii KGB s-a reușit să nu se admită înlocuirea clericilor în parohiile rămase libere. Agenții KGB au obținut interdicția impusă preoților de a deservi în același timp câteva biserici parohiale. Șeful secției nr. 4 a KGB pe lângă Consiliul de Miniștri al RSS Moldovenești informa cu mândrie că în urma reducerii numerice a preoților (de la 380 la 327) și a interdicției de a deservi lăcașurile prin cumul numărul bisericilor active s-a micșorat de la 546 până la 385 25.

Este clar că persecutorii bisericii, în spatele cărora era puterea mașinii represive de stat, aveau în această luptă avantaje incontestabile, însă încercând să mâne comunitatea ortodoxă a Moldovei în impasurile disperării, autoritățile nu obțineau nici pe departe întotdeauna rezultatul scontat – izolarea clericilor și a comunităților bisericești, marginalizarea lor, scoaterea la periferia vieții. Deseori atacurile grosolane ale „ateiștilor militanți” de toate nivelurile doar intensificau rezistența tacită, iar uneori și fățișă a credincioșilor. Posibilitățile agenturii nu erau nicidecum inepuizabile. Nu întâmplător, în propunerile sale privind istovirea în continuare a bisericii în Moldova, poliția secretă intenționa să „obțină antrenarea pe larg a obștimii în lupta cu sectanții și bisericoșii și întâi de toate aplicarea formelor care s-au îndreptățit deja – prelucrarea individuală a credincioșilor prin agitatori; discutarea sectanților și bisericoșilor la adunările colhoznicilor și ale angajaților întreprinderilor și instituțiilor, la ședințele cârmuirilor colhozurilor și sesiunile sovietelor sătești, la judecățile tovărășești; dezorganizarea serviciilor bisericești și sectariste ilegale prin intermediul organelor locale ale puterii, gărzilor populare și patrulelor comsomoliste” 26.

Încercând să se mențină în activitatea lor în cadrul „legalității socialiste” hrușcioviste, organele KGB recunoșteau că într-o serie de cazuri ele nu puteau să nu dea „cu bâta-n baltă”. Tragerea la răspundere penală a preoților „conform articolelor ce vizează crime deosebit de periculoase, considerau ei, nu sunt întotdeauna justificate din punct de vedere politic”, iar „alte legi care prevăd răspunderea pentru activitatea criminală de acest gen practic nu există, iar includerea lor în codurile penale ale republicilor unionale aflate în curs de elaborare nu se prevede” 27.

Datorită agenturii KGB preoții au primit de la eparhie indicația „de a organiza mutarea troițelor în ogrăzile bisericești sau în cimitire cu eforturile credincioșilor, excluzând demonstrațiile nedorite” 28 și, ca rezultat, în vara anului 1959, împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse a putut să raporteze cu bucurie despre „curățarea drumurilor, fântânilor, piețelor localităților de troițe”. Și mai sinistră era participarea serviciilor secrete la atacul asupra clericilor – reducerea numărului bisericilor și a preoților în parohii era abordată ca o sarcină de importanță primordială. Unii preoți au fost arestați cu acuzații false, despre alții au fost colectate materiale compromițătoare, alții erau constrânși să renunțe la preoție. S-a cerut să fie întorși la mănăstiri călugării care slujeau în calitate de preoți, în timp ce mănăstirile înseși, după cum am spus mai sus, au început să fie închise una după alta, sau sufocate de restricții și impozite. Parohiile au început să-și piardă preoții. S-a declanșat o adevărată vânătoare de preoți autoproclamați, la serviciile cărora în condițiile respective erau nevoiți să apeleze credincioșii. În fața tinerilor care doreau să intre la seminarele teologice erau puse tot felul de obstacole. În această situație complicată Nectarie fie păstra tăcerea, fie colabora cu autoritățile, ajutându-le la modul direct. În 1959 el nu a dat nicio recomandare pentru intrarea la seminar, iar pe unicul absolvent de Seminar Teologic care s-a întors la baștină l-a lăsat, urmând „sfatul” noului împuternicit al Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, A.I. Oleinic, fără parohie 29.

Doar o singură dată, în primăvara anului 1959, arhiepiscopul a încercat să protesteze. La 2 aprilie 1959 el i-a adresat împuternicitului Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse următoarea scrisoare:

„Prin prezenta vă aduc la cunoștință faptul că la Direcția Eparhială parvin rapoarte de la parohii bisericilor în care aceștia informează despre unele acțiuni ale autorităților laice locale ce creează confuzii și dezorientează viața bisericească și parohială în parohii, ca, de exemplu: Președintele Sovietului S[ătesc] din s. Cruzești, raionul Criuleni, l-a somat pe starostele bisericii să-i dea cheile de la biserică, declarând că el are nevoie de biserică pentru a o transforma în depozit. Această somație a lui a creat panică în rândul credincioșilor.

Comitetul executiv raional Otaci l-a chemat pe parohul bisericii, prot[oiereul] I. Marian și i-a propus să nu bată clopotele la biserică, precum și să nu-i petreacă cu procesiune pe răposați la cimitir, ci să săvârșească prohodul răposaților la domiciliu sau la biserică, iar la cimitir credincioșii trebuie să-și ducă singuri răposatul.

Secretarul organizației de partid a colhozului din s. Sipoteni, raionul Călărași, l-a chemat la el pe parohul bisericii, pr[eotul] Halbur, și i-a interzis să oficieze ritualurile religioase la domiciliu – sfințirea casei, panahida acasă, împărtășirea bolnavilor și bătrânilor, pentru ca toate ritualurile religioase să fie săvârșite doar la biserică.

Președintele Sovietului S[ătesc] din s. Pitușca, raionul Călărași, l-a chemat pe parohul bisericii, pr[eotul] Șpac Gr., la Sovietul Sătesc și i-a declarat că îi este interzis să slujească în zilele de lucru în timpul Postului Mare, cu toate că preotul i-a spus că în aceste zile, când se cuvine să țină slujba, el o va termina la ora 8 dimineața și că în aceste zile la locaș vin doar credincioșii de vârstă înaintată.

Sovietul Sătesc din s. Prajila, raionul Florești, și Sovietul Sătesc din s. Vădeni, raionul Soroca, i-au chemat pe preoți și pe dascăli, i-au anunțat că li se interzice să facă slujbe de sărbătorile care cad în zilele de lucru, precum și în sâmbetele din Postul Mare.

Președintele Sovietului Sătesc din s. Obreja, raionul Glodeni, i-a cerut parohului, pr[eotului] Sandu documentele (decretul și certificatul împuternicitului) declarându-i că documentele sunt învechite, eliberate în anul 1956, de aceea trebuie să le schimbe, iar dacă nu le va schimba, el nu-i va permite să slujească.

Sovietul Sătesc din s. Sireți, raionul Strășeni, i-a declarat parohului bisericii, prot[oiereului] F. Chișca, că i se interzice să bată clopotele.

Sovietul Sătesc din s. Tocmagiu, raionul Tiraspol, i-a declarat pr[eotului] Bendiuc că nu are voie să-i petreacă pe răposați la cimitir. Preotul din Hârtopul-Mare, raionul Criuleni, Manole a fost arestat, fiind acuzat de huliganism, conform informațiilor disponibile, el își apăra interesele la secția financiară în ceea ce privește impozitul pe venit prea mare.

Preotul Braguța, aflându-se în s. Plopi, raionul Târnova, a fost reținut de miliție cu acuzația de huliganism mărunt pentru că a vrut să meargă cu o mașină a colhozului.

Comitetul executiv raional Taraclia a pus lacăt la ușa bisericii active și funcționale din s. Biruința și nu permite să se slujească în ea.

Comitetul executiv raional Cahul a interzis slujba în biserica activă din s. Badicul.

Sovietul Sătesc din [s.] Mașcăuți, raionul Criuleni, i-a chemat pe parohul bisericii și pe casierul Crăciun P. și le-a interzis să primească bani de la credincioși pentru reparația lăcașului, și să le restituie înapoi credincioșilor sumele primite. Preotul a informat că banii i-au fost donați bisericii, și nu satului.

Sovietul Sătesc din s. Gangura, raionul Bulboaca, a interzis, de asemenea, primirea donațiilor de la credincioși pentru reparația lăcașului, iar banii primiți a cerut să le fie restituiți credincioșilor. Sumele au fost primite în biserică.

Preotul din s. Drăgănești, raionul Lazo, Constantin Țerna, la invitația cet. Vacaraș Mih. din s. Sângerei, raionul Lazo, i-a botezat la 23 martie copilul. După săvârșirea ritualului de botez preotul a fost chemat de președintele Sovietului S[ătesc] care i-a luat documente- le (decretul și certificatul de înregistrare de la împuternicit) și nu i le-a mai întors. În afară de aceasta, el l-a acuzat imediat pe pr[eotul] Țerna că el, chipurile, i-a furat cheile de la documentele secrete. La această acuzație preotul s-a revoltat și a cerut să fie percheziționat, lucru care a și fost făcut. Întorcându-se acasă, în apropierea s. Sacaro- vca, pr[eotul] Țerna a fost ajuns din urmă de un lucrător al Sovietului Sătesc cu motocicleta, acesta l-a oprit, l-a percheziționat din nou și negăsind cheile s-a întors înapoi. Apropiindu-se de s. Drăgănești, pr[eotul] Țerna a fost depășit de o mașină în care era președintele Sovietului S[ătesc] cu un grup de tineri, i-a ordonat pr[eotului] să se oprească, deoarece el mergea cu șareta, i-a obligat pe tineri să-i scoată paltonul de pe el și să-l percheziționeze din nou, dar după ce nu au găsit nimic, au început să-și bată joc de el, promițându-i să-i reteze barba. Pr[eotul] Țerna a reclamat toate acestea la comitetul executiv raional și la procurorul raionului care au declarat că președintele Sovietului Sătesc nu avea dreptul să ia documentele, însă documentele până în prezent nu i-au fost restituite.

Este extrem de uimitor faptul că în s. Sângerei ritualurile religioase sunt oficiate ilegal de doi autoproclamați: Cireș Alexandru și Petriș Procopi și președintele nu reacționează la aceasta, iar pe preotul legitim îl persecută.

La aceste acțiuni clericii răspund că există puterea bisericească și împuternicitul pentru treburile bisericii de lângă Consiliul de Miniștri și că aceștia au dreptul de a da dispoziții în treburile bisericești, dar de aceasta nu se ține seamă, și ei i se adresează Eparhiei cerând sfaturi cum să procedeze în astfel de cazuri.

Arhiepiscopul Chișinăului și Moldovei, Nectarie” 30.

Plângerile timide ale arhiepiscopului Nectarie s-au dovedit a fi insuficiente pentru a tempera furia administrativă a autorităților locale. Nu este de mirare că clericii și credincioșii moldoveni i se plângeau în permanență peste capul arhiereului cârmuitor patriarhului rus Alexie. Nemulțumirea creștea și situația începea să iasă de sub control. La 22 iunie 1959 patriarhul a cerut prin telegraf de la Nectarie explicații în privința plângerilor primite 31. Fără a aștepta răspuns, la 24 iunie 1959 Alexie I i s-a plâns președintelui Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, G.G. Karpov. El scria că arhiepiscopului Nectarie i se „propune să scoată din parohii preoții din rândul călugărilor și astfel să lase descoperite peste 100 de parohii” 32. Patriarhul informa cu indignare că îl „hărțuiesc urletele din mănăstiri” despre alungarea forțată a călugărițelor „în lume”. El a făcut totodată aluzie la faptul că protestele ar putea să nu se limiteze doar la mediul bisericesc, ci să se transforme în „tulburări în rândul poporului” 33. Patriarhul se pare că a afirmat-o într-un ceas rău, fără să știe că în ajun, la 23 iunie 1959, ca reacție la încercarea de scoatere a obiectelor bisericești din biserica mănăstirii idioritmice de femei din Răciula, aceasta fiind etapa finală a închiderii ei, s-au declanșat dezordini în masă.

Distrugerea infrastructurii monastice: începutul

Încă în noiembrie 1957 într-o notă a inspectorului superior al Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, L.V. Alimov, coordonată cu conducerea Moldovei și inspirată într-o măsură considerabilă de comunicarea cu șefii moldoveni, au fost formulate propunerile care au anticipat lovitura devastatoare aplicată lăcașurilor. În punctul 4 al deciziei Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse referitoare la raportul lui Romenski (ianuarie 1958) se spunea: „Să fie verificat într-un termen de două luni în ce măsură este încălcată de unele mănăstiri legea cu privire la interdicția folosirii muncii zilierilor și în cazuri concrete să pună în fața Consiliului de Miniștri al republicii și a Consiliului chestiunea înstrăinării surplusurilor de teren repartizate mănăstirilor care nu le pot lucra aplicând doar munca călugărilor” 34.

La 29 martie 1958 Romenski a prezentat în Consiliu propunerile de restricționare a activității bisericești și economice a mănăstirilor în RSS Moldovenească, măsuri coordonate cu CC al PC și Consiliul de Miniștri al Moldovei. Împuternicitul propunea să fie reduse dimensiunile terenurilor de pământ aflate în folosința mănăstirilor, din toate domeniile agricole (lăsând cel mult câte 0,25 ha pentru un cenobit al mănăstirii), să li se interzică mănăstirilor să antreneze forță de muncă din afară, precum și să utilizeze tehnica și inventarul SMT-urilor, colhozurilor, sovhozurilor etc. „În viitor, scria Romenski, mănăstirile trebuie să-și lucreze pământul și să-și gestioneze toată gospodăria exclusiv numai cu mâinile călugărilor, cu propria forță de tracțiune și cu inventarul propriu” 35.

Împuternicitul îndemna să fie restabilită „modalitatea diferențiată existentă anterior a impozitării pe venit” a pământurilor mănăstirești – separat pe domenii (terenuri arabile, livezi fructifere, vii, fânețe etc.) și „conform unor norme majorate”. Pentru utilizarea construcțiilor monastice Romenski propunea să fie perceput un impozit suplimentar sau să se aplice taxa pentru arendă. Se propunea ca mănăstirile să fie private de dreptul de a procura pentru gospodăriile lor mașini complexe și utilaj tehnic. Pentru a tempera creșterea numărului călugărilor, împuternicitul considera necesar să fie introduse „anumite contingente strict limitate și permanente de cenobiți”, iar călugărițelor de la mănăstirile idioritmice să li se interzică să ia acasă la educație și trai copii și fete minore, indiferent de relațiile de rudenie cu ele 36.

În octombrie 1958 Consiliul de Miniștri al URSS a adoptat două hotărâri referitoare nemijlocit la mănăstiri. Aceste documente întruchipau de fapt ideile și propunerile conducerii moldovenești expuse în „programul lui Romenski” din 29 martie 1958. Conform hotărârii Consiliului de Miniștri al URSS nr. 1159 din 16 octombrie 1958, Consiliilor de Miniștri ale republicilor unionale le-a fost pusă sarcina să reducă dimensiunile terenurilor aflate în folosința mănăstirilor. Gospodăriile mănăstirilor erau private de dreptul de a folosi munca salariată în atelierele meșteșugărești și la lucrarea terenurilor de pământ. Pentru utilizarea construcțiilor naționalizate și municipalizate aflate pe teritoriile lor (cu excepția bisericilor) mănăstirile urmau să plătească conform contractelor de arendă încheiate cu comitetele executive locale. Consiliilor de Miniștri ale republicilor unionale, în conformitate cu dreptul de a diferenția mărimea impozitului agricol între raioane și unele localități care le-a fost acordat, trebuiau să „stabilească cote majorate ale impozitării terenurilor de pământ aflate în folosința mănăstirilor” și „să anuleze înlesnirile la impozitarea construcțiilor și renta funciară stabilită pentru mănăstiri” 37. Noua modalitate de impozitare prevăzută de hotărârea nr. 1160 38 urma să fie pusă în aplicare de la 1 octombrie 1958, adică retroactiv. În afară de aceasta, Consiliile de Miniștri ale republicilor unionale, Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse și Consiliului pentru treburile cultelor religioase li se propunea ca într-un termen de 6 luni „să examineze chestiunea posibilității de a reduce numărul mănăstirilor și schiturilor și să prezinte la Consiliul de Miniștri al URSS propuneri coordonate în această chestiune” 39.

În ianuarie 1959, printre alte treburi antibisericești, chestiunea reducerii numărului mănăstirilor a fost pusă la biroul CC al PC al Moldovei. Participanții la ședința biroului se plângeau pe „lentoarea în chestiunile mănăstirilor” și criticau poziția președintelui Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse: „Doar există în afară de Karpov biroul CC, guvernul, Sovietul Suprem. Dacă am fi studiat această chestiune, am fi soluționat-o mai devreme”. Și-au amintit că arhiepiscopul Nectarie a inițiat de câteva ori singur chestiunea închiderii a 5 mănăstiri idioritmice de maici, dar a fost oprit de Patriarhie. Au răsunat propuneri radicale: de a reduce numărul mănăstirilor din republică de la 15 (14) până la 3! Apoi și-au luat seama: „În ceea ce privește punctul cu reducerea de la 15 la 3, practic nu o putem face. Am numărat ce e la noi. Reiese că în timpul cel mai apropiat pot fi reduse 4 mănăstiri de bărbați și 5 mănăstiri idioritmice de femei, în total 8-9. Altminteri nu putem să-i aranjăm pe bătrâni, acolo sunt prea mulți de vârstă înaintată care vor trece în întregime la asigurarea de stat” 40.

Cifrele exacte nu au ajuns în hotărârea biroului CC PC al Moldovei, însă Consiliului de Miniștri al republicii i-a fost dată însărcinarea „să prezinte la Consiliul de Miniștri al URSS propuneri privind reducerea numărului mănăstirilor care se află în RSS Moldovenească, cu desființarea ulterioară a tuturor mănăstirilor” 41. Fără cifre! În scurt timp (în martie 1959) împuternicitul pentru Moldova și-a amintit de opiniile expuse la birou și i-a propus Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse să reducă deja nu 8-9, ci 11 mănăstiri și să lase două de bărbați (Dobrușa și Hârbovăț) și una de femei (Japca). Responsabilii moscoviți pentru biserică se situau pe atunci pe o poziție mai moderată și nu au susținut ideile radicale ale împuternicitului lor. Secția inspectori a Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse propunea închiderea a 7 mănăstiri din cele 14 existente (7 de bărbați și 7 de femei): să fie desființate două mănăstiri de bărbați (Suruceni și Pripiceni), transferându-i pe călugări în celelalte cinci mănăstiri de bărbați, și să fie lichidate cinci mănăstiri idioritmice de femei, transferând majoritatea călugărițelor în celelalte două mănăstiri de femei active 42.

În aprilie 1959 Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse (în acord cu adjunctul președintelui Consiliului de Miniștri al URSS, F.R. Kozlov) „a găsit posibilitatea” de a reduce, în decursul anilor 1959-1960, 29 de mănăstiri și schituri din cele 63 de lăcașuri care existau atunci în URSS. Se preconiza ca reducerea să se producă „prin fuzionare (comasare)”. Karpov a obținut acordul Patriarhului pentru închiderea acestor mănăstiri, cu condiția „să se facă în decursul a doi-trei ani”43. Planificând acțiunea, conducerea Consiliului evita cu prudență termenii „lichidare” și „închidere”. Dar anume cu aceste categorii opera gândirea partinicilor din Moldova. Ei tindeau să închidă chiar mai multe mănăstiri decât propusese Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse și să o facă mai devreme decât o planificase Moscova. Consiliul de Miniștri al RSS Moldovenești, prin hotărârea sa din 5 iunie 1959 cu nr. 255-22s, a decis soarta a 8 mănăstiri ortodoxe din cele 14 existente în republică, ba chiar, în pofida înțelegerii prealabile cu Consiliul privind reducerea treptată – în decursul anilor 1959-1960, a fixat termenul de lichidare a trei mănăstiri la 1 iulie 1959, a altor două mănăstiri – până la 1 august 1959 și a încă trei – în primul trimestru al anului 1960 44. În realitate desființarea lăcașurilor s-a terminat mai degrabă. La 3 iulie 1959 din Moldova, prin sistemul de comunicație guvernamentală de înaltă frecvență (VC), Consiliul a fost informat că patru mănăstiri – Hirova și Vărzărești, idioritmice de femei, și Suruceni și Țigănești, de bărbați –, au fost deja închise 45.

Politica de închidere a mănăstirilor în Moldova era bazată atât pe presiunea administrativă fățișă, cât și pe utilizarea autorității capilor bisericii. Obedientului și definitiv înfrântului arhiereu cârmuitor Nectarie îi era cel mai ușor anume în chestiunea mănăstirilor să facă compromisuri cu propria conștiință. El chiar considera că mănăstirile idioritmice de femei sunt inutile, dar și lăcașurile de bărbați i se păreau un bastion al opoziției interne bisericești, care i se împotrivea influenței Patriarhiei Moscovei și lui personal. Nectarie, iar împreună cu el și alți câțiva șefi ai eparhiei, care erau dependenți de autoritățile laice și lucrau sub controlul serviciilor speciale, au fost promotorii activi ai campaniei de închidere a mănăstirilor.

Ca să fim obiectivi, trebuie să menționăm că la sfârșitul anilor 1950 în viața monastică a unei părți considerabile a lăcașurilor s-au manifestat din nou simptomele crizei. În scurtul răstimp al „dezghețului” a fost imposibil să fie rezolvate toate problemele acumulate în activitatea mănăstirilor. În timp ce în perioada cea mai favorabilă pentru lăcașuri (anii 1916-1920) în fiecare chilie mănăstirească locuiau câte 3-4 călugări, la sfârșitul anilor 1950 într-o chilie locuia un călugăr, cel mult doi. Chiar dacă lăcașurile nu s-ar fi prăbușit sub loviturile zdrobitoare ale puterii, viața mănăstirilor, așa cum era ea realmente pe atunci, avea nevoie de redresare și transformări. Dar problema consolidării temeliilor canonice ale vieții monastice exista într-o atmosfera a disperării, creată de zvonurile care circulau mereu despre intențiile autorităților de a închide totalmente lăcașurile. În această situație intrarea la mănăstire deja nu mai arăta în ochii persoanelor tinere și adulte ca alegerea unei căi în viață, ci ca un pas temporar și lipsit de perspectivă. Nu este, deci, de mirare că după ce în anul 1958 au fost depuse 29 de cereri de intrare la mănăstire, în 1959 nu a mai fost depusă niciuna 46.

În eparhie apăreau deseori îndoieli întemeiate în privința gradului de evlavie al purtării cenobiților și cenobitelor, a capacității lor de a le servi credincioșilor drept exemple de viață neprihănită, de a propune modele de comportament religios. O constatase în repetate rânduri arhiepiscopul Nectarie, o constataseră și stareții mănăstirilor. Pe de altă parte, cultura laică, chiar și în formatul ei sovietic, le propunea tinerilor variante mai atrăgătoare ale modului de viață și totodată o sublimare a credinței – idealul comunist. Dezvoltarea învățământului școlar și superior, sporirea mobilității sociale a populației, creșterea industrială, consolidarea colhozurilor, răspândirea limbii ruse ca mijloc de comunicare interetnică și de acces la cultura mondială oferea variante noi de existență. Și pentru persoane mai mature, apte de muncă se profilau, de asemenea, perspective interesante – noi specialități, distracții, modalități de afirmare individuală. În plan economic mănăstirile au încetat să mai fie un refugiu în fața sărăciei și al traiului fără căpătâi. Dar dacă evenimentele ar fi evoluat în mod firesc, mănăstirile ar fi putut, eliberându-se de acest „balast”, să devină refugii pentru persoanele cu adevărat credincioase, călugări prin vocație, precum și pentru oamenii în vârstă care nu doreau să renunțe la modul de viață cu care se obișnuiseră. Și în această ipostază lăcașurile, deopotrivă cu clerul, ar fi rămas un bastion al ortodoxiei în Moldova, o manifestare a existenței statornice a poporului, pe care regimul comunist o percepea ca pe o forță ce-i era ostilă. În acest sens atacul distrugător al comuniștilor asupra mănăstirilor constituia o lovitură cruntă aplicată temeliilor tradiționale ale vieții poporului.

Este regretabil faptul că în procesul de lichidare a lăcașurilor, după cum am mai spus, au participat activ conducătorii supremi ai eparhiei Moldovei și Chișinăului. Ne putem face o oarecare închipuire despre felul în care anume reprezentații eparhiei „pregăteau” mănăstirile de lichidare pe baza raportului protoiereului P. Statov adresat arhiepiscopului Chișinăului și Moldovei, Nectarie, despre rezultatele inspectării mănăstirii Dobrușa din 21 iulie 1959: „În aceeași zi, la trapeza de seară, eu am purtat o discuție cu toți cenobiții mănăstirii și le-am explicat că mănăstirile nu sunt de fapt lichidate, ci fuzionează în unele mai puternice, deoarece numărul cenobiților se reduce, iar încăperile mănăstirilor mai mari stau pustii și de aceea autoritățile duhovnicești (Patriarhia Moscovei) au considerat că este mai rațional să fie transferați cenobiții din mănăstirile mai mici în cele mai mari, unde încăperile stau pustii, iar acestea să fie transmise pentru nevoile statului, ca, de exemplu, pentru a plasa în ele case ale invalizilor și aziluri pentru bătrâni, indicându-le drept exemplu că, iată, mănăstirea Dobrușa are multe încăperi, iar cenobiții sunt puțini, nu sunt mijloace pentru reparația acestor încăperi, de aceea ea poate servi drept o încăpere bună pentru oamenii în vârstă de care are grijă statul”.

În ceea ce îi privește pe cenobiții mănăstirilor, atât autoritățile duhovnicești, cât și puterea de stat, au grijă ca nimeni să nu rămână fără mijloace de existență, de aceea oferă fiecăruia în parte să aleagă benevol unde vrea să se stabilească cu domiciliu stabil, luând în considerație faptul că autoritățile civile îi asigură cu lucru pe cei apți de muncă. Cenobiților, ca, de exemplu, celor din mănăstirea Dobrușa, „li se recomanda să fie calmi, să nu asculte diferite versiuni provocatoare, iar dacă vor fi anumite dispoziții de la Patriarhie referitor la mănăstirea Dobrușa, li se va comunica la timp despre aceasta de către Cârmuirea Eparhială și vor fi luate toate măsurile necesare pentru asigurarea tuturor cenobiților cu spațiu locativ în alte mănăstiri și cu întreținere, îndeosebi a celor bătrâni și bolnavi”47.

Datorită discursurilor liniștitoare de acest gen care aveau o acțiune benefică asupra cenobiților, mai ales asupra celor bătrâni, precum și datorită existenței agenturii KGB în verigile de conducere ale eparhiei, s-a reușit să se efectueze mai mult sau mai puțin organizat închiderea majorității mănăstirilor, prezentând acest proces drept o inițiativă a eparhiei. În perioada premergătoare închiderii mănăstirilor agentura a desfășurat munca „de pregătire morală a călugărilor de închiderea mănăstirilor, în discuții individuale le afla planurile de viitor, folosindu-și autoritatea, le dădea sfaturi în privința angajării în câmpul muncii, partajării bunurilor comunitare și depista persoanele care puteau să opună rezistență la închiderea mănăstirilor. Ca rezultat al acestei pregătiri, închiderea ca atare a mănăstirilor se reducea la desființarea formală a consiliilor mănăstirești și transmiterea edificiilor reprezentaților organelor puterii”48.

Autoritățile planificau să închidă în total, în anul 1959, 5 mănăstiri: Hirova (raionul Orhei, 165 de călugări), Vărzărești (raionul Nisporeni, 100 de persoane), Suruceni (raionul Cotovschi, 46 de persoane), Țigănești (raionul Strășeni, 165 de persoane) și mănăstirea idioritmică de femei din Răciula (236 de cenobite) 49. Până la mijlocul verii au reușit să lichideze fără excese patru lăcașuri. A fost organizată transportarea bunurilor monastice și a lucrurilor personale ale cenobiților trimiși la alte mănăstiri. O parte a călugărilor a fost „plasată în câmpul muncii” în colhozuri și alte organizații. Unii s-au împrăștiat pe la casele lor. Împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, Oleinic, a numit principalele, în opinia lui, motive ale lichidării atât de pașnice a celor patru lăcașuri: „La CC al partidului Moldovei a fost convocată o ședință a adjuncților președinților comitetelor executive raionale și a secretarilor comitetelor de partid raionale din raioanele în care urmau să fie lichidate mănăstirile, a fost întocmit programul de lichidare a lor, a fost efectuată munca necesară cu arhiepiscopul și împuternicitul lui, desemnat în acord cu noi pentru pregătirea lichidării mănăstirilor, CC al partidului a trimis un grup de lectori în fiecare localitate în care se află o mănăstire destinată lichidării, a fost pregătit transportul cu care să fie cărate bunurile etc.” 50.

Valeriu Pasat, Introducere, Biserica ortodoxă și puterea sovietică
în RSS Moldovenească (1940-1991) .

 

Note:

1        Шкаровский М.В. Op. cit. С. 360.

2        Чумаченко Т.А. Op. cit. С. 179-181.

3        Чумаченко Т.А . Op. cit. С. 178.

4  Пасат, 2. С. 424-431.

5  Отчетно-информационный доклад уполномоченного Совета по де- лам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского о работе за первое по- лугодие 1957 г. от 22 июля 1957 г. – Пасат, 2. С. 472.

6  Указание заместителя председателя Совета по делам РПЦ С.К. Белы- шева уполномоченному Совета по Молдавской ССР П.Н. Роменскому по отчетно-информационному докладу за первое полугодие 1957 г. от 26 августа 1957 г. – Пасат, 2. С. 474-476.

7  Lucrurile nu s-au limitat la „misiunea specială” a lui Romenski. În zilele de 9-16 octombrie 1957 în Moldova a fost delegat inspectorul superior al Con- siliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, Alimov. El studia situația, purta conversații cu președintele Consiliului de Miniștri al RSS Moldovenești, Rudi, și cu șeful Secției Agitație și Propagandă a CC al PC al Moldovei, Med- vedev, despre activitatea bisericilor și mănăstirilor, iar în memoriul de bilanț al delegației a descris un tablou viu al înfloririi vieții bisericești în republică. Karpov a dispus imediat expedierea copiilor memoriului prezentat de Alimov pe adresa Secției Propagandă a CC al PCUS, precum și în Moldova, lui Rudi. Vezi: Докладная записка старшего инспектора Совета по делам РПЦ Л.В. Алимова о проверке работы уполномоченного Совета по Молдавской ССР П.Н. Роменского (не позднее 15 ноября 1957 г.). – Пасат, 2. С. 476-483.

8        ГА РФ. Ф.Р-6991. Оп. 1. Д. 1526. Л. 59.

9        Из протокола № 1c заседания Совета по делам РПЦ от 18 января 1958 г. – Пасат, 2. С. 492-494.

10 Записка Отдела пропаганды и агитации ЦК КПСС по союзным республи- кам в ЦК КПСС «О налоговом обложении предприятий епархиальных управлений и монастырей, а также ограничении незаконной деятельно- сти духовенства и сектантов» от 5 августа 1958 г. – Пасат, 2. С. 511-516.

11 Despre reacția interesată a organelor de partid ale republicii la această hotă- râre vezi: Справка руководителя лекторской группы ЦК КП Молдавии Н.М. Шилинцева о мероприятиях, проводимых в республике в связи с постановлением ЦК КПСС от 4 октября 1958 г. «О недостатках научно- атеистической пропаганды» от 26 декабря 1958 г. – Пасат, 2. С. 542-545.

12 Письмо секретаря ЦК КП Молдавии Д. Ткача в ЦК КПСС с просьбой отменить постановления СНК СССР, предоставляющие церковным органам и религиозным объединениям права юридического лица, и указание Совета по делам РПЦ №2034 от 2 октября 1958 г., не разре- шающее финансовым органам проверять церковно-приходские кни- ги церквей от 5 марта 1959 г. – Пасат, 2. С. 590-592.

13 Докладная записка Отдела пропаганды и агитации ЦК КПСС по со- юзным республикам в ЦК КПСС о нецелесообразности в настоящее время отменять постановления СНК СССР, предоставляющие цер- ковным органам и религиозным объединениям права юридического лица. 8 мая 1959 г. – Пасат, 2. С. 592-593.

14  Цыпин В. История Русской Церкви: 1917-1997. М: Изд-во Свято-Преоб- раженского Валаамского монастыря. 1997. С. 380, 383.

15 Указание Совета по делам РПЦ уполномоченным Совета об оказании помощи финансовым органам в выполнении постановления Совета министров СССР от 16 октября 1958 г. №1160 «О налоговом обложении доходов предприятий епархиальных управлений, а также доходов мо- настырей» и об информировании Совета о реакции духовенства и ве- рующих на это постановление от 25 октября 1958 г. – Пасат, 2. С. 537-538

16 Из справки отдела агитации и пропаганды ЦК КП Молдавии «Неко- торые факты попустительства церковникам и сектантам со стороны советских и хозяйственных органов» (не позднее 23 января 1959 г.). – Пасат, 2. С. 569.

17  Idem. С. 569-672.

18 Из справки отдела агитации и пропаганды ЦК КП Молдавии «Неко- торые факты попустительства церковникам и сектантам со стороны советских и хозяйственных органов» (не позднее 23 января 1959 г.). – Пасат, 2. С. 569-570.

19  Idem.

20  Idem.

21 Expresia „să-i trageți și să nu-i lăsați” – „тащить и не пущать” îi aparține eroului povestirii lui G. Uspenski „Ghereta” (1868), polițistului Mâmrețov. În publicistica rusă din jumătatea a doua a secolului 19 – începutul seco- lului 20 era utilizată pentru a caracteriza practicile prohibitive înverșunate ale autorităților țariste.

22 Жалоба членов церковной общины с. Волонтировка Каушанского райо- на в Совет по делам РПЦ о запрещении председателя сельсовета звонить в колокола от 14 января 1959 г. – Пасат, 2. С. 559; Жалобы духовенства Молдавско-Кишиневской епархии на местные органы власти, закрыва- ющие церкви и препятствующие богослужению от 2 апреля – 3 декабря 1959 г. – Пасат, 2. С. 621-626.

23 Рапорт настоятеля церкви с. Марамоновка иеромонаха Феофана Швача архиепископу Нектарию о вызове его в сельсовет и запрещении венчать и крестить членов партии и комсомольцев от 13 марта 1959 г. – Пасат, 2. С. 620.

24  Жалоба жителей с. Мунчешты в Кишиневское епархиальное управле- ние об уничтожении крестов от 12 января 1959 г. – Пасат, 2. С. 558-559.

25  Из справки КГБ Молдавской ССР в КГБ СССР «Об организации аген- турно-оперативной и профилактической работы по борьбе с враж- дебной деятельностью церковников и сектантов в Молдавии» от 8 января 1960 г. – Пасат, 2. С. 774-779.

26  Idem. С. 778.

27  Idem.

28  Idem. С. 776.

29  Из отчета уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР А.И. Олейника о работе за 1959 г. от 26 февраля 1960 г. – Пасат, 2. С. 764.

30 Письмо архиепископа Кишиневского и Молдавского Нектария упол- номоченному Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР А.И. Олей- нику о действиях местных властей, направленных на дезорганизацию церковно-приходской жизни от 2 апреля 1959 г. – Пасат, 2. С. 621-622.

31 Demersul telegrafic (adică foarte urgent) al patriarhului din 22 iunie 1959 referitor la numeroasele reclamații ale credincioșilor moldoveni a fost pri- mit de Nectarie cu o zi înainte de începerea tulburărilor credincioșilor la mănăstirea Răciula. Arhiepiscopul a tărăgănat-o cu răspunsul tocmai o săptămână. Raportul său cu explicații a parvenit abia la 29 iunie 1959. E greu de spus când și de la cine anume a aflat Patriarhul Moscovei și a întregii Rusii despre Răciula. Se știe însă că până și în raportul datat cu ziua de 29 iunie, în care evenimentele din Răciula se apropiaseră de sfârșit și biserica mănăstirii fusese deja închisă, arhiepiscopul a trecut sub tăcere evenimen- tele respective. Vezi: Рапорт архиепископа Кишиневского и Молдавско- го Нектария Патриарху Московскому и всея Руси Алексию по поводу жалоб верующих подведомственной ему епархии, что во многих церк- вях Молдавии нет священников от 29 июня 1959 г. Пасат, 2. С. 688.

32  ГА РФ. Ф.Р-6991. Оп. 2. Д. 176. Л. 47-47об.

33  ГА РФ. Ф.Р-6991. Оп. 2. Д. 176. Л. 47.

34  Из протокола №1c заседания Совета по делам РПЦ. 18 января 1958 г. – Пасат, 2. С. 494.

35 Предложения уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдав- ской ССР П.Н. Роменского в Совет по ограничению церковной и хо- зяйственной деятельности монастырей в Молдавской ССР от 29 мар- та 1958 г. – Пасат, 2. С. 506.

36  Idem.

37  Циркулярное письмо Совета по делам РПЦ уполномоченным Со- вета о порядке исполнения постановления Совета министров СССР

№1159 от 16 октября 1958 г. «О монастырях в СССР» от 29 октября 1958 г. и комментарий к нему. – Пасат, 2. С. 538-539.

38  Idem.

39  AOSPRM. F. 51. Inv. 18. D. 77. F. 3-4.

40  Из протокола №18 заседания бюро ЦК КП Молдавии от 23 января 1959 г. – Пасат, 2. С. 576.

41  Постановление Бюро ЦК КП Молдавии «О монастырях Молдавской ССР» от 23 января 1959 г. – Пасат, 2. С. 577.

42  ГА РФ. Ф.Р-6991. Оп. 1. Д. 1643. Л. 54-55.

43 Из докладной записки председателя Совета по делам РПЦ Г.Г. Карпова в ЦК КПСС и Совет министров СССР об ошибках, допущенных при закрытии монастырей от 6 июля 1959 г. – Пасат, 2. С. 672.

44 Постановление Совета министров Молдавской ССР №255-22c «О сокращении монастырей на территории Молдавской ССР» от 5 июня 1959 г. – Пасат, 2. С. 651-652.

45 Сообщение уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР А.И. Олейника в Совет о ходе ликвидации монастырей в Молдав-

ской ССР от 3 июля 1959 г. (Далее: Сообщение Олейника о ликвидации монастырей). – Пасат, 2. С. 669-671.

46  Из отчета уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР А.И. Олейника о работе за 1959 г. от 26 февраля 1960 г. – Пасат, 2. С. 763.

47 Рапорт протоиерея П. Статова архиепископу Кишиневскому и Мол- давскому Нектарию о результатах обследования Добрушского мона- стыря от 29 июля 1959 г. – Пасат, 2. С. 665-666.

48  Из справки КГБ Молдавской ССР в КГБ СССР «Об организации аген- турно-оперативной и профилактической работы по борьбе с враж- дебной деятельностью церковников и сектантов в Молдавии» от 8 января 1960 г. – Пасат, 2. С. 776.

49  Сообщение Олейника о ликвидации монастырей. – Пасат, 2. С. 669.

50  Idem. С. 668.