Aşchii de cer (III)

1. Iisus, bănuiesc, rostind fraza „Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor” a avut în vedere fericirea celora care cred fără să-şi pună întrebări: „Cred fără să mă întreb de ce.”

Spusa de mai sus ar mai însemna (ea poate fi citită şi ca reproş!): fericiţi cei care nu au imaginaţie.
Imaginaţia poate deveni obstacol în calea credinţei depline, fără de întrebări, deci şi fără de îndoieli, dar şi a fericirii, când ea închipuie sau reconstituie păcatul.
Fericirea mai poate fi capacitatea de a te resemna, de a te adapta, de a suporta, toate rezumate în A CREDE.
Se pare că oamenii cu multă imaginaţie nu sunt apţi pentru un anume fel de fericire. Ca şi cei prea lucizi. Luciditatea îi face să-şi pună întrebări fără răspuns sau întrebări la care s-ar putea să nu aibă răspunsuri, tot ea îi face să fie preocupaţi ostentativ de defectele semenilor lor şi ale lumii, cărora oamenii fără de pretenţii (cei săraci cu duhul!) le scapă.

2. Omul e animalul care se roagă; animalul e omul care a uitat să se roage.

3. Fiul risipitor a spus o singură rugăciune: „Iartă-mă!” şi s-a mântuit.
Cel care iubește cu adevărat (tatăl celui rătăcit) îşi cere, fără cuvinte, iertare pentru greşeala celuilalt.
În aceasta ar consta măreţia dragostei creştine.

4. În Biblie se spune că atunci când Moise i-a scos pe evrei din robia egipteană „poporul cârtea împotriva lui”. Iar Moise a zis: „Cârtirea voastră nu este împotriva noastră, ci împotriva Lui Dumnezeu.”
A cârti contra libertăţii înseamnă a cârti contra Lui Dumnezeu.
A te dori înapoi în robia egipteană, unde bucata de pâine era asigurată în schimbul muncii umilitoare de rob, iar pentru noi – în sclavia „euro-asiatică” sau „slavo-musulmană” (preoţii care ne doresc în Uniunea Euroasiatică, şi nu împreună cu popoarele creştine, de ce nu vorbesc de astă dată de pericolul islamizării?!) – înseamnă a fi contra voinţei Celui de Sus.
Sfinţii părinţi găseau păcatul o lucrare a neascultării.

5. Basarabenii deportaţi au luat cu ei în Siberia şi cărţi. Care i-au ajutat să nu-şi uite limba, sufletul, baştina.
Verişorul mamei, moş Terinte Caragea din Satu-Nou, a luat o icoană. Bătrânul îmi povestea:
– Soldaţii care au dat după miezul nopţii buzna în ca „să ne ridice” ne-au spus că avem dreptul să luăm cu noi şi nişte lucruri, dar care să nu depășească 20 de kilograme în greutate. Am ales din averea adunată de-a lungul unei vieţi o putină cu brânză, ca să nu murim de foame acolo unde ne duceau, iar femeia a pus deoparte o icoană adusă de rudele ei de la muntele Athos. Înainte de a ne urca într-un camion, soldaţii au cântărit putina: avea 20 de kilograme. Apoi – şi icoana pictată pe scândura groasă de stejar. Avea şi ea 20 de kilograme. „Alegeţi doar una dintre cele două,” ni s-a spus. Şi atunci am lăsat putina cu brânză pe prispă. Am pus icoana grea într-un sac şi am aburcat-o în coşul camionului. Când vedeau cu o tăbârcim din camion în tren, din tren – pe vapoare, de pe vapoare – în căruţe, din căruţe – în spatele meu gârbovit de povară, cei care ne însoţeau cu arma pe umăr, credeau că am sacul cu mălai sau cu pâini…
Acei basarabeni, îmi povestea moşul meu, fuseseră atât de preocupaţi s-o ducă cu ei, încât aproape că uitaseră se i se închine. Abia când au ajuns într-un bordei de pe malul râului Obi şi au scos-o din sacul de pânză, au văzut parcă o cu totul şi cu totul altă icoană: era una care ca şi cum se închina ea la nişte biete fiinţe umane care, cu toate păcatele lor, perpetuaseră armonia dintre credinţă şi nădăjduire, dintre pământ şi cer, dintre oameni şi sfinţi…

6. Diavolul poate să-l imite pe om în răutatea lui, dar el nu-l poate imita în bunătatea lui.

7. În 1959, atunci când sovieticii au desfiinţat mănăstirea Ţigăneşti, ca s-o prefacă într-un spital pentru alienaţi, iar călugării au fost scoşi de pe teritoriul vechii chinovii cu patul armelor, numai stareţul Ioachim Burlea nu se grăbea nicăieri: a intrat în altar, s-a rugat în genunchi, a bătut mai multe metanii şi – fără să se ridice din genunchi – a ieşit din altar, apoi – din biserică, pe urmă – şi din curtea mănăstirească, înaintând în genunchi şi bătând neîncetat metanii, şi asta până a ieşit pe poarta mănăstirii; abia dincolo de zidurile ctitoriei boierului Lupu Gheuca de la 1725 de pe timpul lui Mihai Racoviţă-Vodă, arhimandritul s-a ridicat în picioare.
Mănăstirea a fost redeschisă în 1992, după prăbuşirea imperiului satanist de la răsărit.
„Ar fi trebuit ca monahii să se fi întors aici tot în genunchi, aşa cum au plecat, îmi spune scriitorul Ion Bradu. Şi să ia cu ei pe rotula genunchilor cenuşa icoanelor şi cărţilor vechi pe care antihriştii le-au ars atunci, în 1959, la marginea pădurii, pe malul râului Ichel, semn că biserica noastră e plină cu cenuşi de cărţi, de icoane şi de sfinţi amestecate.”

8. „BOBU, BOBU…, ” îngână un nume atunci când se pregătește să-mi povestească despre deportarea sa Pavel Curoşu din satul Şeptelici raionul Soroca.
Familia i-a fost deportată la 6 iulie 1949, iar Bobu, aşa-l chema pe câinele lor mare şi roşcat, primul a simţit nenorocirea: când soldaţii au vrut să intre în ogradă, nu i-a lăsat să se apropie de casă, apoi – după câteva focuri de armă – s-a ascuns în grădină de unde a lătrat tot timpul, până au fost urcaţi cu toţii în coşul unei maşini.
Până la gara din Drochia câinele a alergat din urma maşinii. Apoi, când ai lui au fost urcaţi în tren, a vrut să se strecoare printre soldaţi, dar militarii nu l-au lăsat să fie şi el deportat cu acea familie în Siberia.
A stat în preajma trenului câteva zile, până acela a pornit.
A mai alergat câţiva kilometri din urma eşaloanelor, iar după ce a obosit, s-a întors la Şeptelici.
Când nişte venetici au vrut să se mute în casa rămasă fără stăpân, cum crezuseră ei, nu le-a dat voie să se apropie, lătrându-i şi impunându-i să-şi aleagă o altă casă din multele rămase părăsite după deportări.
„În toţi acei ani de deportare, îmi povesteşte Pavel Curoşu, Bobu ne-a aşteptat. Îl hrăneau vecinii, copiii în drum spre şcoală şi oamenii satului atunci când treceau pe lângă casa noastră. A fost paznicul ei până ne-am întors. În 1958, când am revenit, ne-a recunoscut pe toţi, deşi niciunul dintre noi nu mai era cel care fusese cândva: ne petrecuse copii, iar acum eram bărbaţi în toată firea. Ce bucurie pe capul lui: sărea în sus, lătra vesel, ne lingea mâinile, feţele, se gudura pe la picioarele noastre, lăsându-se îmbrățișat, sărutat, mângâiat. Ne aşteptase nouă ani de zile… Lumea îşi făcea cruce, nimeni nu mai văzuse până atunci un câine atât de voios ca al nostru. Dar, după ce ne-a dat casa şi ograda în primire şi bucuria reîntâlnirii s-a epuizat, Bobu s-a retras liniștit undeva în fundul grădinii şi spre seară a murit…”
La Şeptelici mi se spune că în curând va fi inaugurat un monument în memoria consătenilor deportaţi.
„Cum credeţi că ar trebui să arate acel monument?” mă întreabă primarul din localitate.
„Cred că el ar urma să aibă un postament, iar pe acesta să stea Bobu…”
Acel câine – Bobu – a fost ca un ostaş singuratic, care a apărat de unul singur o cetate asediată, ştiind să reziste până în ziua când oştirea lui a pătruns din nou în fortăreaţă, despresurând-o de umbrele singurătăţii.
Dacă ar depinde de mine, atunci când vor fi completate calendarele de sfinţi cu consângenii noştri sacrificați în Siberii, aş găsi numaidecât lângă ei un loc şi pentru primul câine sanctificat din istorie, al cărui nume e Bobu, Câinele Domnului din satul Şeptelici.

9. La moartea unui vis nu bat clopote, dar ar trebui.

10. De unde vine noţiunea de carte şi cea de bibliotecă?!
Unul dintre primii oameni, profetul Enoh, fiul lui Cain şi bunicul lui Noe, este unicul muritor care L-a văzut pe Dumnezeu.
Acolo, în ceruri, la un moment dat, Cel de Sus, înduioşat de înţelepciunea lui Enoh, i-a spus îngerului Pravuil: „Adu-Mi cărţile din Biblioteca Mea, precum şi o trestie de scris şi dă-i-le lui Enoh. Dă-i şi cărţile alese de tine, cele care alină.”
Astfel a ajuns în mâinile lui Enoh „Cartea Viitorului” şi alte cărţi, după care primii oameni au învăţat să citească şi – cu trestia de scris dată de Dumnezeu – să scrie, imitând semnele aşternute în acea primă Carte a omenirii.
E firesc să ne întrebăm: ce cărţi avea Cel de Sus în Biblioteca Sa, existentă mai înainte ca oamenii să fi ştiut să scrie? Cărţi scrise de El? Sau – cărţi pe care oamenii abia urmau să le compună? Am certitudinea – cum Dumnezeu a creat timpul doar pentru oameni (până la Păcatul Originar moartea, deci timpul, nu exista) şi El se află în afara timpului, adică în toate timpurile – că în acea bibliotecă erau prezente cărțile cele mai importante ale omenirii, scrise ulterior: Biblia, Homer, Dante, Shakespeare, Goethe, Eminescu, Marchez, Vieru etc. etc. etc., pe care Cel de Sus, în clipele sale libere de minuni şi corvezi, le răsfoieşte şi îngână poemele ce numai El, dacă ar fi avut mai mult timp, ar fi putut să le scrie:
„… Codru-şi bate frunza lin,
Peste vârfuri trece lună,
Dintre ramuri de arin
Melancolic cornul sună…”
Sau:
„…Uşoară, maică, uşoară
c-ai putea să mergi păşind
pe seminţele ce zboară
între ceruri şi pământ…”
Dumnezeu, mai am impresia, păstrează acolo şi cărţile deosebite care încă nu s-au scris. Anume El le scoate din Biblioteca Sa şi, alegând muritorii care să le creeze, le dăruieşte oamenilor. Ce noroc, îmi mai spun, să fii unealta Lui divină şi să te selecteze anume pe tine pentru a scrie cutare sau cutare carte, care există de la facerea lumii acolo, în Biblioteca Sa. Pentru a le merita nu ai nevoie decât să fii pregătit, să fii demn de ele cu toată viaţa ta, cu exercițiul scrierii cărţilor, cu responsabilitatea necesară, or, pe un sol sterp nu va creşte niciodată nimic.
Bănuiesc că între timp şi Diavolul, care imită în plan pervers tot ce face Cel de Sus, şi-a adunat o bibliotecă, de unde, sunt convins, nu lipsesc cărţi precum: „Manifestul partidului comunist” de Marx, lucrările lui Stalin şi Lenin, „Main Kampf” de Adolf Hitler, „Principele” lui Machiavelli, nuvelele marchizului de Sade, poemul „Odă lui Satan” de Alexandru Macedonschi, „Gesturi (Trilogia nimicului)” de Emil Galaicu-Păun (primul roman satanist din Basarabia, avându-l ca erou principal pe Iuda) ş.a.
Tot în „Cartea” lui Enoh (între altele, cartea preferată a lui Iisus), se vorbeşte că nu numai oamenii au îngeri păzitori (unii, de care depind destinele altor oameni, au chiar câte doi), dar şi popoarele, dar şi diferite lucruri sau fenomene ale naturii: ploi, râuri, vulcani, furtuni, poduri… Prin urmare, şi unele cărţi, menite să schimbe destine (spre deosebire de cele care se nasc moarte) au îngeri. Care le ajută să fie scrise, le promovează, le „recenzează”, le fac căutate de cititori.
A scrie o carte care să aibă înger, adică o carte vie, este, cred visul fiecărui scriitor.

11. „La început a fost Cuvântul…” Sunt foarte convins că la sfârşit tot Cuvântul va fi.

Nicolae Dabija