Astăzi este ziua Limbii Române

Pot spune că limba română este o limbă suferindă, suferință care i se trage de la politică. Paranoia politicii a făcut ca studiul limbii române să fie unul de suprafață, fără acces la fondul spiritual al limbii.

Dacă vreți, limba română este o casă de epocă pe care au moștenit-o niște rude îndepărtate care au amenajat livingul, iar restul camerelor și beciul mare de piatră le-au lăsat în paragină. Dacă vrem să știm ce este limba română, trebuie să intrăm în beciurile ei, acolo unde îi sînt temelia și hambarele, unde este vinul cel scump și dulcețile, adică în fondul ei de rugăciune, căci limba română este o limbă formată pe psalmi și tropare, o limbă care a fost cîntată mai înainte să fie scrisă, o limbă a prorocilor, o limbă a detaliului, a înțelesurilor exacte, dăltuite cu multă migală de tălmăcitorii de odinioară, oameni de mare școală care luau limba din cer, știind că a suci sensurile lui Dumnezeu este un mare păcat, oameni drepți, dînd limbii din dreptatea lor, oameni sfinți.

Această limbă se prăpădește azi, căci sutele de mii de absolvenți de litere nu doar că nu studiază fondul greco-slav al limbii române, cu topica ei oarecum ciudată, ciudată tocmai pentru preocuparea lor pentru exactitatea sensurilor, dar nici măcar literele în care s-a scris vreme de 500 de ani nu le mai cunosc, cu alte cuvinte sînt total inculți în materie de limbă română, tocmai ei, doctorii în litere nu știu literele. Ultimul mare cărturar român a fost academicianul Virgil Cândea – citiți diortosirile lui, cu notele alăturate, pentru a cunoaște și iubi limba română.

Argumentul meu la cele spuse este tocmai starea Psaltirii actuale după redactările multiple făcute de lingviști anonimi, un soi de conștiință colectivă care intervine mereu în limba noastră de rugăciune. Iată doar un exemplu unde sensul introdus de redactor este taman invers decît cel sugerat de Proroc: „Certa-mă-va dreptul cu milă şi mă va mustra, iar untuldelemnul al păcătoșilor să nu ungă capul meu; că încă și rugăciunea mea este împotriva vrerilor lor” (Ps. 140) – aceasta este varianta actuală, din care înțelegem că Prorocul se roagă împotriva vrerilor păcătoșilor, adică se roagă să nu li se împlinească dorințele, cu alte cuvinte îi blesteamă, fapt care contravine Evangheliei. Dar iată și sensul inițial: „că încă şi rugăciunea mea este întru bunevrerile lor”, adică eu mă rog ca vrerile lor bune se se împlinească, deși ei mă dușmănesc – aceasta este rugăciunea pentru dușmani despre care va vorbi mai tîrziu Hristos.

Astfel de redactări sînt zeci în Psaltire, din cauză că lingviștii contemporani pur și simplu nu cunosc limba română, adevărata limbă română care nu se măsoară cu DEX sau DOOM, ci cu cinci secole de civilizație. O limbă redusă doar la gramatică, golită de fondul ei civilizațional, este o simplă convenție de a nota și transmite informații. Totuși limba noastră transmite o civilizație, civilizația biblică pe ritmurile imnelor bizantine.

Iubiți această limbă, o limbă alcătuită din psalmi și cîntâri, o limbă ticluită de sfinți, din cuvinte puse unu cîte unu, care, mai înainte de a fi zidite, erau ridicate la cer pentru a cerca dacă se vede bine prin ele Dumnezeu.

Egumen Savatie Baștovoi