Avem nevoie de Mila Domnului… și ca cineva, măcar… uneori… să ne țină la piept

Asta nu a însemnat lipsa lui Dumnezeu, pentru că acasă era foarte clar explicat, Biserica nu este egal cu Bojika… Și Bunelu avea un lexicon bogat de explicații de ce e așa

Atunci, în umblatul meu scurt și des la biserică am auzit pentru prima oară vorba asta din popor – Mila Domnului.

Era la slujba Sfântului Maslu, când am stat mai mult ca de obicei, că deja îmi amorțeau picioarele și mă dureau mâinile să țin lumânarea, iar în jur erau mulți oameni ciudați pentru mine, cum se spune la sat: calici, copii, vădăni…

Baba Jănea, care vindea lumânări în biserică și mai susținea corul bisericesc cu un Dăăăă Doamneee… i-a zis lu Bunica la ieșire, Să-i țină Dumnezeu la chept, în mila lui, în Mila Domnului.

Baba Jănea nu era tare convingătoare, pentru că își bătea mai mult capul de cutume, marketing, profit și gura lumii… decât de viața celor suferinzi. Abia peste ani aveam să înțeleg că slujba asta e pentru ușurarea chinurilor, pentru alinarea trupurilor și sufletelor.

Și acum țin minte cum mă agitam în costumul meu albastru cu Mickey Mouse și eram super fericit să scap de tot asta și să ajung acasă, ca în sfârșit să mă așez.

Dar, totuși, am plecat din biserică cu acea „Mila Domnului”, tare specială, care mă aninase.

Au trecut ani și am uitat de asta ca de toți uitații, până când, stând într-un spital uitat de Dumnezeu și de autorități, sora medicală a stins lumina în salon și mi-a zis resemnată, „înger la somn, te las în Mila Domnului”. Avea aceeași intonație ca Baba Jănea, de resemnare.

Mulți ani după asta am crezut că Mila Domnului e un fel de purgatoriu moral și emoțional, unde se duc calicii, copii și vădanile ca să se chinuie și să moară.

Cu vreo două săptămâni în urmă era tare greu… și eu, care nu am cea mai bună relație cu Bojika, plimbându-mă pe stradă… am zis, ia hai eu să pun o lumânare în biserică.

Nu era nimeni, doar eu și femeia care vindea lumânări, un fel de Baba Jănea, doar că mai tânără (uimitor cât de tare se aseamănă femeile smerite la chip și la suflet…). Am pus lumânarea, am stat vreo oră cu mâinile în buzunar pe scaun, privind la picturile din biserică, la florile rămase după un mort și lumina asta opacă, care m-a stins total.

Uitasem de tot și de toate, dar mai ales de „tânăra” Baba Jănea, care la ieșire mi-a spus cu o voce gingașă: „Domnule, să nu uitați niciodată că Dumnezeu ne ține pe toți la piept. Noi toți suntem în Mila Domnului…”

Am zâmbit rușinat, străin și departe de dogmele creștine… se vede că Mila Domnului are multe însemnătăți și depinde de situații, oameni și intonații.

Probabil, a fost prima oară în viața mea când am simțit Mila Domnului, chiar dacă nu sunt nici calic, nici copil, nici vădană.

Am ieșit respirând mai ușor. Probabil, mulți dintre noi au nevoie de această milă, spusă si simțită la timp, cu multă dragoste, înțelegere și empatie.

Probabil, mulți dintre noi au nevoie de Mila Domnului… și ca cineva, măcar… uneori… să ne țină la piept.

Cristian Saulea, https://www.facebook.com/cristian.saulea