Avortul îi ucide pe cei vii – Povestea unui avort

Cîteva date statistice

România noastră îmbătrîneşte mai repede decît ne aşteptăm, iar ceasul ei biologie bate tot mai încet. În noiembrie, Ziarul Financiar a publicat un articol alarmant, care ar fi trebuit să facă la fel de mari valuri în România cît a făcut campania prezidenţială. Subiectului lui trebuia să i se acorde la fel de multă atenţie şi să fi fost dezbătut de pretendenţii la preşedinţia ţării. Dar nu au făcut-o. Articolul ne informează că în ultimele două decenii populaţia şcolară a României a scăzut cu un sfert. În 1995, 4,7 milioane de elevi şi studenţi erau înmatriculaţi în şcolile şi universităţile României. Anul acesta au mai rămas doar 3,6 milioane. Unde sînt cei peste 1 milion care lipsesc?

Răspunsul nu e greu de aflat: majoritatea dintre ei au fost avortaţi. Românii din Italia au născut, anul trecut, 20.000 de copii, 20.000 de fiinţe umane care vor contribui la reabilitarea demografică a muribundei Italii, nu a ţării-mamă.

În contrast, luna trecută au fost emise ultimele date statistice privind rata avortului în America. În 2013 au fost avortaţi acolo 730.322 de copii, cel mai mic număr din 1973 încoace, cînd avortul a fost legalizat de Tribunalul Suprem. Vestea e încurajatoare. După 1973 numărul avorturilor în America se apropia ori trecea de 1 milion anual. Dar a scăzut cu 30% între 1973 şi 2013. Cifrele acestea sînt şi mai încurajatoare considerînd că în aceeaşi perioadă de timp populaţia Americii a crescut cu 30%.

Ce explică scăderea vertiginoasă a avortului în America? Răspunsul a fost dat de o publicaţie influentă, seculară, americană, The Atlantic: seriozitatea şi perseverenţa mişcării pro vita din America din 1973 încoace şi mai ales implicarea continuă a creştinilor în bătălia pentru dreptul la viaţă al copiilor nenăscuţi. Pentru a ajunge aici, însă, au fost făcute sacrificii mari. În rîndurile din faţă au fost femeile creştine care au refuzat să îmbrăţişeze noul „drept” la avort conferit lor de Tribunalul Suprem şi au ales să asculte mai mult de Dumnezeu şi de instinctul maternal decît de propaganda feministă.

Despre o astfel de femeie scriem astăzi. E mărturia unei femei creştine care şi-a avortat doi copii, a dat viaţă altor doi, a rămas iarăşi însărcinată şi a vrut să avorteze din nou. Conştiinţa a mustrat-o şi s-a răzgîndit. Pe parcurs, însă, avortul i-a distrus familia, căsătoria, relaţiile cu soţul, cu semenii şi cu biserica ei. Dar ziua cînd a vrut să-şi avorteze ultimul copil i-a schimbat viaţa. A stat ore în şir în faţa clinicii de avort, cugetînd la viaţa, la trecutul ei, la ravagiile pe care avortul le-a făcut în viaţa familiei ei. În momentele acelea de cercetare şi-a revenit în fire. Rămîne să citiţi detaliile în mărturia de mai jos.

Denise C. McAllister:  Povestea unui avort – Ultima sarcină 

M-am aşezat în maşina încălzită cu miros vechi de cartofi prăjiţi. Mereu existau cîţiva sub scaunul unde copiii îi împrăştiau, dar ei erau plecaţi acum. Nu ştiam unde anume. Priveam prin parbrizul murdar la clădirea din faţă mea şi citeam cuvintele de pe uşă, din nou şi din nou: Planned Parenthood [clinică de avort]. Sudoarea-mi curgea pe ceafă, dar nu am pornit instalaţia de aer condiţionat. Am vrut să simt căldură. Am vrut să fiu distrasă de ls durere. Eram de mai mult de două luni însărcinată. Era încă timp pentru a ucide copilul. Şi ucidere a fost ceea ce a fost. Nimeni nu putea să-mi spună altfel. Am avut doi copii. Pierdusem alte două sarcini. Ştiam cum era să simt un copil crescînd în pîntece. Micile zvîcniri ca semn al vieţii, lovirea unui cot sau a unui genunchi în stomacul meu, sughiţurile slabe…

Priveam cum o fată tînără şi prietena ei se grăbeau să intre în clădire. Ele s-au strecurat înăuntru, închizînd uşa în urma lor. Mă întrebăm care dintre ele era însărcinată. M-am uitat în oglindă. Aveam 33 de ani. Nu am recunoscut femeia din oglindă. Am văzut doar ruşine. Am vrut să ies din maşină, dar nu m-am putut opri să nu mă gîndesc la spitalul din Florida de cu 6 ani în urmă. Am fost dusă de urgenţă la spital. Sîngeram şi medicii mă duceau în camera cu ultrasunete, să fiu examinată. În cameră era foarte rece şi nu m-am putut opri din tremurat. Tehnicianul m-a uns cu ceva în zona din jurul stomacului şi a pornit aparatul. Mă aşteptăm să-mi văd copilaşul mort, fără ca inima să-i mai bată, cu trupul nemişcat. Văzusem asta şi înainte şi eram pregătită. Dar Dumnezeu a avut alte planuri.

Durerea pe care am simţit-o în acel moment a fost una de aşteptare, dor şi bucurie inexprimabilă. Fiul meu era în viaţă, era bine, mişcîndu-şi picioruşele. Inima lui bătea. L-am fixat cu privirea, recunoscătoare că îl puteam vedea acolo, în burtă, îl ştiam în siguranţă şi îi auzeam bătăile. Niciodată nu am simţit dragostea cum am simţit-o în acel moment. Dragostea unei mame. Atît de pură. Atît de naturală. Trăsăturile sale nu erau complet dezvoltate. Degetele lui fragile, degetele de la picioare, atît de mici. Dar el era fiul meu şi ştiam că va creşte pentru a aduce fericire în această lume. Foarte diferită de durerea pe care am simţit-o cînd mă aflam în maşină în afara clădirii unde se află cabinetul de naştere planificată. Nu simţeam nici o bucurie, nici o dorinţă, nici o speranţă. Doar panică şi o dorinţă disperată de a repara ceea ce am pierdut şi a-mi recăpăta viaţa.  

Divorţul şi destrămarea familiei

Mă despărţisem de soţul meu. O alegere egoistă. Oh, aş putea să vă dau o mie de motive, multe dintre ele de înţeles, poate chiar justificate, dar nu contează. Ideea esenţială a fost că m-am despărţit şi am început o viaţă nouă cu un alt bărbat. Nu a durat mult pînă să îmi dau seama că nu pot trăi cu această alegere. Cei doi copii însemnau prea mult pentru mine. Copiii ar trebui să trăiască într-un cămin stabil, unde să crească în încrederea şi siguranţa dragostei ambilor părinţi. Nu am putut trăi cu tristeţea pe care am văzut-o la ei încă din momentul despărţirii, în acele săptămîni în care au stat cu mine înainte de a-l vizita pe tatăl lor. Confuzia şi teama lor au fost poveri pe care nu am vrut să le mai poarte. Aşa că am decis să mă împac cu soţul meu.

Era vorba, de asemenea, de biserica mea. Am părăsit-o şi pe ea – un alt episod din viaţa mea pe care trebuia să îl repar… să îl rezolv… Primisem cîteva scrisori de la liderii bisericii despre faptul că divorţul meu însemna că nu mai eram o mamă pentru copiii mei. Dacă mi-am încălcat legămîntul de căsătorie, nu mi se mai permitea să mă bucur de privilegiile ce decurg din acesta – privilegiul de a fi mamă. Cu alte cuvinte, dacă mi-am lăsat soţul, trebuia să-mi las şi copiii. Nu mai eram o mamă în ochii bisericii sau ai lui Dumnezeu.

Primisem o scrisoare de la soţia unui frate în vîrstă, spunîndu-mi „să fac un lucru onorabil şi să stau separată de copii, pînă cînd prin harul lui Dumnezeu mă pocăiesc şi trăiesc prin credinţă în ascultare de Dumnezeu”. Soţul meu îmi scrisese, de asemenea, că trebuia să rup „orice fel de comunicare şi contact cu copiii: nu vizite, nici telefoane, nici e-mail-uri şi nici scrisori… Tu nu mai eşti mama acestor copii”. Am citit scrisorile de mai multe ori şi am ştiut ce trebuia să fac – nu doar din cauza ameninţărilor, ci pentru că îmi iubeam copiii. Am vrut că ei să fie fericiţi din nou. Împăcaţi.

Nu voi uita niciodată ziua în care m-am întors. M-am dus la bătrînii bisericii şi le-am implorat iertare. Doream să le spun motivele pentru care plecasem, îmi neglijasem căsnicia – sînt sigură că unii dintre ei ar fi înţeles -, dar nu am făcut-o. Am păstrat tăcerea. Ştiam ce trebuia să fac şi am fost dispusă să o fac. Am fost dispusă să fac ca totul să fie bine din nou. Ne-am aşezat într-o sală de biserică slab luminată. Şase bărbaţi şi cu mine. Un fel de tribunal. Cu Bibliile deschise în faţa noastră. Tensiunea din încăpere era palpabilă. La fel şi durerea. Luminile fluorescente clipeau deasupra capului, iar afară ploua. Şiroaiele de ploaie curgeau pe geamuri şi tunetul răsuna prin munţi. Bărbaţii mă ascultau şi spuneau că îmi vor oferi ajutorul de care aveam nevoie pentru a-mi recăpăta căsnicia, pentru a-mi reîntregi familia. 

Însărcinată din nou

M-am întors în apartament pentru a-mi aduna lucrurile, dar în seara aceea am aflat că eram însărcinată. Mă îngrijorasem cu privire la asta şi amînam testul, dar nu puteam s-o duc aşa la nesfîrşit. M-am aşezat în baie, pe podea, cu genunchii la bărbie, şi priveam cum linia roşie se transformă într-o cruce. Lumea mea s-a spulberat. Mă aflăam la răscruce de drumuri. Nu puteam păstra copilul şi repara căsnicia. Nu puteam păstra bebeluşul şi copiii mei să se reîntoarcă la mine. Chiar şi atunci, nu ştiam unde sînt. Ei se aflau fie cu oamenii bisericii, fie în afara oraşului. Nu ştiam. Soţul meu nu îmi spusese. El pur şi simplu i-a luat şi mi-a spus că nu mai eram mama lor, că am murit pentru ei. Mă întrebam dacă le spusese cu adevărat că am murit. O parte din mine ar fi dorit să fie aşa. Timp de două luni, m-am frămîntat ce să fac. Am stat în apartamentul meu încercînd să mă hotărăsc cum să înfrunt viitorul, cum să rezolv ceea ce era distrus. Dar ştiam că unele lucruri nu pot fi rezolvate. Eram dispusă să-mi pierd un copil, într-un fel. Indiferent de ceea ce alegeam, existau şi pierderi; şi nu numai pentru mine, dar şi pentru copiii mei. Ei pierdeau o mamă. Totul se schimbase pentru ei. Nimic nu era corect sau complet. Prin propriile mele alegeri creasem o lume care aducea durere – tuturor. Ruşinea, izolarea şi vina erau copleşitoare. Dar le meritam. Meritam durerea, pedeapsa, pierderea. Copiii mei nu le meritau. Nici unul dintre ei.

Am luat în calcul varianta de a da copilul spre adopţie, dar tatăl nici nu dorea să audă asta. El va creşte copilul. Singura alegere era de a da naştere copilului şi cineva să îl înfieze fără ca acest copil să mă mai vadă vreodată. Aş fi putut face asta, pentru că, potrivit legii, tatăl nu avea nici un drept legal asupra copilului din moment ce noi nu eram căsătoriţi.

Mi-aş recăpăta căsnicia. Copiii mei m-ar avea din nou. Dumnezeu m-ar fi iertat. Povestea încîlcită a sentimentelor şi consecinţelor era un lanţ din care nu reuşeam să scap. Asta pînă cînd m-am gîndit la avort. Uciderea copilului. Aceasta ar rezolva totul. Pe cît de ironic, pe atît de bizar, nu puteam suporta gîndul adopţiei, dar puteam medita la moarte. Cu toate acestea, în acel moment întunecat, mă gîndeam că era cea mai bună alegere. Ar fi atît de uşor. Milioane de femei o făceau în fiecare an. Viaţa mea ar putea continua aşa cum era înainte. Mi-aş recăpăta căsnicia. Copiii mei m-ar avea din nou. Dumnezeu m-ar fi iertat. Biserica m-ar accepta înapoi. Familia mea ar fi împreună. Copiii mei ar fi fericiţi. Dar copilul meu ar fi mort. 

În cumpănă

Aş fi în stare să sacrific acest copil pe altarul egoismului meu? Acest copil care creştea în burta mea? Un copil pentru care eram responsabilă? Un copil pe care îl adusesem în lume prin dorinţa mea de a avea relaţii sexuale?

Doar să ies din maşină, să-mi păstrez hotărîrea, să mă aşez pe masă, să închid ochii, să-mi îndoi picioarele şi să-i las să mă scape de greşeală mea… În maşină era cald ca într-un cuptor şi mă uitam spre uşa cabinetului de naştere planificată ca prin ceaţă, peste capotă. Mirosul vechi de cartofi mi-a adus înapoi amintiri cu copiii mei rîzînd în zilele cînd totul era bine. Poate nu perfect. Dar bine. Putea fi din nou aşa. Trebuia doar să ies din maşină, să-mi păstrez hotărîrea, să mă aşez pe masă, să închid ochii, să-mi îndoi picioarele şi să-i las să mă scape de greşeala mea.

Am deschis portiera şi am traversat parcarea pînă la uşa de la intrare. Cerul era atît de albastru, şi păsările cîntau, dar tot ce auzeam era bătaia inimii mele. Tot ce puteam vedea era ceaţa neclară a clădirii din faţa mea. O femeie stînd în spatele biroului ridică privirea. „Pot să vă ajut?”, întrebă ea. Priveam în jur. Fetele care intraseră mai devreme şedeau într-o parte a încăperii. Una răsfoia o revistă. Cealaltă se uita la mine. Ochii ei erau năpădiţi de lacrimi. Ne uitam una la alta – împărtăşind un moment comun de vinovăţie, de compasiune, de durere – şi apoi şi-a întors faţa. Nu mă puteam mişca. „Domnişoară, vă pot ajuta?”, a repetat femeia de la birou. Am clătinat din cap. „Nu. Îmi pare rău. Nu, nu puteţi”.

Am plecat şi am fugit la maşină. Încă pot auzi clopoţelul de la uşă sunînd. Am pornit motorul şi am scos maşina din parcare. Nu am putut să o fac. Nu am putut să-mi omor copilul din cauza greşelilor mele mizerabile. Nu ştiam ce am de gînd să fac, nu ştiam ce puteam să fac, dar trebuia să accept consecinţele alegerilor mele. Nu puteam să ucid o viaţă pentru ca mie să-mi fie mai bine.

Trebuia să-mi înfrunt durerea. Durerea este rezultatul alegerilor greşite. Suferinţa este consecinţă a păcatului. Dacă sîntem dispuşi să păcătuim, trebuie să fim dispuşi să acceptăm şi suferinţa care vine o dată cu păcatul. Fugind de suferinţă, săvîrşind lucruri mai rele pentru a o evita, nu este un răspuns. Aceasta produce mai multă durere, mai multă suferinţă – poate nu pentru tine, dar cu siguranţă pentru copilul pe care l-ai omorît. Nu mi-am ucis fiica. Mi-e ruşine că am vrut să o fac chiar şi pentru o clipă. În cele din urmă, nu am putut să o fac. Sîngele ei nu trebuia vărsat pentru a-mi face mie viaţa mai uşoară, indiferent cît de corecte ar fi fost motivaţiile mele cînd ea a apărut în viaţa mea. Alegînd viaţa, aceasta mi-a schimbat-o pe a mea pentru totdeauna. Aceasta nu a mai fost niciodată la fel şi fusese dificil, pentru că mă luptam pentru a naviga în apele unei vieţi distruse.

Femeile care îşi avortează copiii o fac pentru că ele spun că îşi doresc o viaţă mai bună. Dar nu este o viaţă mai bună pe care şi-o doresc – este doar una mai uşoară. Este o viaţă lipsită de luptă, fără consecinţele alegerilor deja făcute. Este mai uşor. Dar nu e mai bine. Nu este niciodată mai bine. Moartea nu este niciodată mai bună. Dacă aş fi ales să-mi avortez copilul, aş fi ales moartea. Sînge vărsat să spele păcatele mele. O viaţă luată astfel încît să o cîştig pe a mea, aşa încît să pot să fiu eu liberă de consecinţele alegerii mele de a concepe acest copil. Dar sîngele unui copil nu poate repara niciodată ceea ce este distrus. Un asemenea sacrificiu este o minciună.

sursa culturavietii.ro