Biblioteca copilăriei

Eu m-am născut într-o bibliotecă.

Unchiul meu, Serafim Dabija, stareț al mănăstirii Zloți, reuşise să salveze biblioteca mănăstirească mutând-o, cu câteva zile înainte de a fi arestat, în casa bunicilor mei, în care am şi copilărit.

Când am deschis ochii, i-am deschis pe nişte cărţi: casa bunicilor mei era plină cu cărţi, pe sub paturi – legături de cărţi, prin pod, prin cufere – cărţi, diverse cărţi

Cele mai multe dintre jocurile copilăriei mele erau legate de cărţi. Înainte de a şti să le citesc, deschideam câte-o carte şi – ca să-mi impresionez bunicii – mă prefăceam că citesc, improvizând – aplecat peste liturghiere sau acatiste – poveşti cu Feţi-Frumoşi şi împărați de toate culorile curcubeului.

Primul meu învăţător a fost bunica mea, care m-a învățat să citesc după o biblie repovestită pentru copii. Astfel, datorită ei, am însuşit mai întâi alfabetul latin. La şcoală prima notă de „doi” am luat-o când am citit din abecedarul cu alfabetul rusesc „cak”, în loc de „sac” şi „dop” în loc de „dor”.

Când prin clasa a doua, învăţătorul nostru Nicolae S. Cocul, venit hăt de lângă Kirovograd, moldovean de la Bug, mi-a spus să caut de prin cărţi şi să învăţ o poezie despre armata sovietică, pe care urma s-o rostesc de pe scena căminului cultural din sat – am găsit în colecţia revistei Luminatorul o poezie care mi s-a părut cea mai potrivită pentru festivitatea dedicată glorioasei armate sovietice.

Am învățat poezia pe dinafară, i-am substituit doar titlul (ea se intitula „Armatei Române”) şi la „serbarea” la care venise tot satul am recitat-o cu multă însuflețire:

„Armatei Sovietice

Dragi feciori ai ţării mele,

Staţi de strajă la hotare,

Noi cu Regele în frunte

Face-om România Mare…”

Atât îmi mai aduc aminte din acea poezie. Satul m-a aplaudat îndelung, învăţătorul m-a mângâiat cumva nedumerit pe creştet, şi numai tata acasă mi-a spus, fără să pricep de ce, să n-o mai recit şi cu alte ocazii.

Nicolae Dabija,

volumul „Drumul spre Biserică”, pag. 183-184