Bicicleta, Paştele în septembrie, şi primarul de Chişinău (Popa şi Mercedesul 2)

M-am trezit într-o tuse care îmi sfâşia ceva în piept. Orice încercare de a exhala puternic se manifesta cu o durere ce izvora undeva în măduva pieptului, şi aveam senzaţia că mă dor şi oasele ce formează cutia toracică. Am băut o linguriţă de sirop de care soţia le dă picilor când se îmbolnăvesc, o ceaşcă de ceai de tuse, şi parcă mi-a stat mai bine. Iar când îţi este bine, vrei să împărtăşeşti starea ta cu alţii.

Mersesem cu bicicleta până la căsuţa noastră din Valea Coloniţei, ca să-l hrănesc pe cuţu, să-i dau apă fierbinte, să pornesc cazanul – ca să nu îngheţe ţevile din casa pustie. De un an stăm la gazdă în satul vecin, unde sunt „utilităţi” cum zic americanii, adică, este autobuz, grădiniţă, şcoală, farmacie, medic de familie şi multe alte „bunătăţuri”. Viaţă ca la oameni albi, într-un cuvânt.

Mercedesu’ s-o stricat. Ţineţi minte, mercedesu’ cela alb, frumos, din „Popa şi Mercedesul”? Ei, nu-i nimic, vom avea cu ce, îl vom repara, că e jaf, toate se strică. Dar ne serveşte fidel, chiar dacă noi suntem cam obraznici cu el. În schimb, m-am făcut om în rând cu lumea. Merg cu microbuzul, stau în staţie uneori cu orele – să fie oare asta cauza pentru care nu am mai scris nimic aici de atâta vreme? Şi aşa ca şi atunci când eram la Moscova, parcă-s un cioroi alb. Popa la staţie… Toată lumea ştie că popa merge cu maşina, ei, cu taxi-ul, în cel mai rău caz, dar ăsta nu e popă. E o matahală. Aşa şi mi-a zis un moldovean ce sorbea „pivă” (bere) într-un magazin în suburbia Moscovei unde mă oprisem când a fost operată Dănuţa – „Da’ eu credem cî eşti un bătmăn!” În schimb, fraţii mei, câtă bucurie să stai de vorbă cu omul simplu! Numai că de mine se agaţă doar cei beţi ori amărâţi. Doar în ziua menţionată vreo 3 vorbăreţi de aceia m-au oprit în drum ca să-şi verse amarul şi să-mi plângă pe umăr. Nu mie se plângeau, ci Celui de pe Cruce, iar eu am fost şi sunt doar un trimis nevrednic dea-l Lui.

Dar să vă explic, văd că nu înţelegeţi…

De Naşterea Maicii Domnului, pe 21 septembrie în calendarul civil, eram deja la Moscova, fiind „body-guardul” Dănuţei, iar în ziua următoare ea a fost internată la spital. Doctorul Marcel Vetrilă a operat-o pe 26 septembrie, vineri, iar mie mi-a zis „Nu aveţi ce căuta în ziua aceasta la spital, părinte, duceţi-vă şi vă rugaţi”. Şi m-am dus. M-au dus îngerii. Era preserbarea Înălţării Sfintei Cruci, iar în Rusia este o sărbătoare cu totul deosebită, despre care, să nu mă fi adus Dănuţa la Moscova, poate, nu mai aflam niciodată. Cu o zi înaintea „Zilei Crucii” fraţii noştri ruşi sărbătoresc „Voskresenie Slovushee”, adică, Învierea Slăvită. Eu am mers în acea dimineaţă la mănăstirea Sfântului Daniel al Moscovei, dar întrucât veneam de departe, nu am putut ajunge mai devreme de Heruvic. Cam întristat că a durat atât de puţin – era zi de lucru şi monahii s-au dus pe la ascultările lor – după ce m-am închinat în această perlă din inima Moscovei, m-am pornit spre poartă. De curând am auzit nişte paşi grăbiţi în urma mea, şi când m-am întors, am văzut o femeie care mă striga încă de departe, „Părinte, eu văd că mata eşti pelerin aici. Vreau să te invit la sărbătoarea noastră. La noi e hramul astăzi. Biserica noastră e chiar lângă mănăstire, e biserica „Slăvitei Învieri”. Azi e Paştile, părinte! Veniţi la noi la hram, va fi şi Vladâca!” M-am bucurat nespus de mult, deşi nu prea înţelegeam despre ce vorbeşte. Iar când am intrat în biserica Slăvitei Învieri zidită încă de Sfântul Daniel al Moscovei, am rămas … Să zic „uimit” e să nu zic nimic. O biserică simplă, şi totodată infinit de măreaţă. A liturghisit vladâca Ilarion (Alfeyev), iar eu nu mai eram sigur, dacă sunt în cer sau pe pământ. Înţelegeam atunci, ce au simţit solii Sfântului Cneaz Vladimir, întorşi de la Ţarigrad, şi care îi povesteau despre splendoarea slujbei divine…

După Sfânta Liturghie, slujită după cinul pascal, cu toate cântările pascale – absolut ca în ziua de Paşti – am mers la Mănăstirea Donskoi, e la distanţă de vreo 20-30 minute pe jos de la mănăstirea Sfântului Daniel.

Întrucât era ziua operaţiei Dănuţei, iar eu am primit porunca de a mă ruga, asta am şi făcut. Am intrat în biserica centrală din mănăstire, şi am înmărmurit la vederea frescelor antice şi a iconostasului înalt până în absidă. În dreapta iconostasului este racla Sfântului Tihon al Moscovei, pe care l-am rugat cu lacrimi să dăruiască sănătate fiicei mele – şi să mijlocească mântuirea tuturor celor care ne-au ajutat să ajungem în pământul sfânt al Rusiei. O zic fără patos, omul creştin mă înţelege… Eu nu am căutat splendoarea Kremlinului, a buticurilor şi a cluburilor din Moscova – am mers acolo cu un scop concret. Dănuţa – pentru a fi operată, eu – ca pelerin şi însoţitor al ei.

Nu ştiu exact, câte ore am stat în biserică. Dar simţeam o linişte nespusă – şi puţină oboseală. M-am îndreptat spre casă, pentru că mai aveam încă de făcut drum până în suburbia unde locuia prietenul mei din copilărie, care m-a găzduit.

Aşa a fost aproape fiecare zi – tren electric, biserică, spital, pernă. Trei săptămâni au zburat pe neobservate. Peste o săptămână după operaţie Dănuţa mergea singură, peste două săptămâni au externat-o. De două ori în acest răstimp am fost la Sfânta Mănăstire Sfintei Treimi din Serghiev Posad. De ziua Sfântului Serghie de la Radonej (8 octombrie) am întâlnit un grup de stareţi de mănăstiri din Moldova. În acea zi mănăstirea era de-a dreptul neîncăpătoare, şi mare mi-a fost uimirea şi fericirea să fiu prezent la Sfânta Liturghie oficiată de Preafericitul Patriarh Kiril.

De ce am scris toate acestea… Ce legătură are cu tusea care m-a trezit la miezul nopţii? Şi ce treabă are cu mercedesul? Păi, nu tusea, ci Îngerul m-a trezit şi m-a pişcat de obraz. Mi-a zis – părinte, ai promis să scrii oamenilor despre pelerinajul tău şi a Dănuţei la Moscova, dar iată de aproape 3 luni nu ai scris încă mai nimic.

Iar mercedesul… păi, nu e decât o unealtă de lucru, de care te bucuri, când este, şi nu te întristezi, când nu e. În schimb, mi-am regăsit bicicleta şi am reîndrăgit troleul. E un motiv în plus să-l pomenesc pe edilul capitalei. Cei din Chişinău ştiu de ce… Dar eu îl pomenesc de bine, că e om şi el.

Pr. Constantin Cojocaru

http://preotconstantincojocaru.blogspot.com