“Binecuvântat fie darul credincioşilor”

Cândva citisem o povestire interesantă despre un creştin care a luat de pe stradă un băieţel flămând şi gol. Era chiar ajunul Crăciunului. L-a luat în sania sa şi l-a adus acasă la el. L-au încălzit, l-au îmbrăcat şi l-au încălţat şi l-au aşezat la masă. Iar stăpâna casei a rupt o bucată de pâine proaspătă şi a dat-o băieţelului. “Binecuvântat fie darul credincioşilor”, a spus el cu lacrimi în ochi.

Atunci stăpâna a început să împartă şi celor ai casei pâine. Şi, cu cât mai mult tăia din ea, cu atât mai bine se vedea că pâinea nu se mai termina. Deodată casa a fost cuprinsă de o lumină neobişnuită, iar băiatul s-a transformat într-un înger plin de lumină. A binecuvântat familia şi a plecat.

Această familie trăia după legile lui Dumnezeu, iar principala lui poruncă este aceea de a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru. Aceasta este baza mântuirii noastre.

Dumnezeu îi dăruieşte cu înţelepciune pe cei care n-au învăţat încă să-şi iubească aproapele. Doar cel care e milostiv, care îi iubeşte şi pe semenii săi şi se îngrijeşte de ei, încercând să-i hrănească, să-i îmbrace, să-i încalţe, să-i adăpostească şi să-i mângâie este cu adevărat fiu al lui Dumnezeu. El face toate acestea în numele lui Hristos.

În această istorioară se vede că oamenii aceia au dat dovadă de milă adevărată, în numele dragostei. Ei şi-au făcut milă de băieţel, l-au adăpostit, l-au hrănit şi Dumnezeu le-a dăruit liniştea.

Îndrumar creştin pentru vremurile de azi: convorbiri cu Părintele Ambrozie (Iurasov), vol. 2, Editura Sophia, 2009, p. 162-163