Biserica şi Statul

În aceste zile, la iniţiativa Ministerului Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei, a fost semnat un Memorandum de Colaborare cu Biserica Ortodoxă din Moldova.

Ei bine, consider că este un prilej de bucurie, care trebuie privit cu toată trezvia. Încă statul mai cochetează cu Biserica. Încă mai are nevoie de simfonie – şi acest lucru ne bucură. Biserica Ortodoxă de-a lungul mileniilor a colaborat cu Statul, întru Slava lui Dumnezeu şi pentru susţinerea poporului.

Susţin cu tărie, că noi, preoţii, putem face multe lucruri frumoase în colaborare cu toţi membrii societăţii, inclusiv cu reprezentanţii Statului. Încă este vie memoria preoţilor iluştri care au fost în stare să-şi menţină verticalitatea şi să promoveze valorile credinţei străbune în timpul prigoanei sovietice. Să ne amintim de Sfântul Ierarh Luca, laureat al celui mai înalt premiu al statului – Premiul lui Stalin, chiar dacă până atunci de patru ori a fost exilat în Siberia. Tezaurul lăsat de acest veritabil păstor, adevărat Părinte, încă urmează a fi apreciat la justa valoare.

Părinţii, mulţi dintre care sunt proslăviţi în cetele Sfinţilor, au răspuns întotdeauna cu deschidere şi entuziasm la intenţiile statului de a conjuga eforturile în numele stabilităţii statului şi păcii pentru popor. Însă niciodată Biserica nu s-a lăsat influenţată de împăraţii care au încercat cumva să influenţeze învăţătura de credinţă sau viaţa internă a Bisericii. Un exemplu viu este tentativa împăratului Eraclie de a impune buna înţelegere între monofiziţi şi ortodocşi, prin interzicerea oricăror discuţii pe marginea învăţăturii de credinţă. 

Spuneam că statul încă mai cochetează cu Biserica, şi trebuie să fim treji la aceste intenţii. Ne bucurăm şi apreciem foarte înalt gesturile acestea de politeţe, şi sunt ferm convins că ţine de datoria noastră să răspundem cu reciprocitate.

Aud voci – proiectele europene vin să ne distrugă ţara şi valorile seculare. Sunt de acord că unele proiecte pseudodemocratice sunt periculoase, dar şi ferm convins, că dacă vom munci aşa cum ne cere vocaţia de preoţi, nu avem de ce ne teme. Primii creştini au trăit în vremuri mult prea dure – au fost înconjuraţi de păgâni care în orice clipă erau gata să-i ducă în faţa judecătorilor şi să le pună întrebarea tranşant – „Crezi în geniul Cezarului? Tămâiază statuia Cezarului şi vei fi viu”. Unii cedau. Dar mult mai mulţi ştiau ce înseamnă aceste întrebări. A ştiut-o Sfântul Mare Mucenic Dimitrie. A ştiut-o Sfântul Mare Mucenic Gheorgie. Apropo, ambii au fost ofiţeri iluştri în armata ţării, fapt pentru care erau apreciaţi înalt. Erau adevăraţi patrioţi, dar şi adevăraţi creştini.

Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi care sunt în înalte dregătorii, ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită întru toată cuvioşia şi buna-cuviinţă, că acesta este lucru bun şi primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. (1 Timotei 2, 1-4)

Sfântul Apostol Petru ne oferă un sfat, ce atitudine să avem faţă de stăpânire: „Trăiţi ca oamenii liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu. Daţi tuturor cinste, iubiţi frăţia, temeţi-vă de Dumnezeu, cinstiţi pe împărat.” (1 Petru 2, 17)

De aceea, iubiţi confraţi, prin însăşi învăţătura Bisericii, suntem îndemnaţi la trezvie şi la muncă, pentru binele neamului nostru, chiar dacă acest lucru presupune să colaborăm, în unele chestiuni, şi cu păgânii, şi cu ereticii, şi cu schismaticii.

Fără de a ceda o iotă sau o cirtă din învăţătura Sfintei Evanghelii, fiind foarte atenţi la caii troieni ce ne sunt dăruiţi cu mărinimie, datoria noastră de păstori este să facem tot posibilul ca omul simplu să se simtă iubit, mângâiat, uşurat de povară.

Îndemn pe toţi creştinii de bună credinţă să ne conjugăm eforturile şi să muncim pentru binele neamului, pentru propăşirea valorilor propovăduite de Sfânta Biserică, de a dărui oamenilor dragoste, de a cultiva în ei credinţa şi speranţa.

Or, slujirea socială întotdeauna a fost una din preocupările primordiale ale activităţii pastorale în Biserica Ortodoxă.

Iubiţi confraţi, să nu ezităm a forma relaţii de prietenie cu asistenţii sociali, poliţiştii, profesorii, medicii – toţi cei care sunt în stare să menţină integritatea FAMILIEI, dezvoltarea armonioasă a COPIILOR – care sunt florile vieţii noastre. Vă spun cu toată convingerea – prezenţa noastră încă mai contează! 

Dumnezeu să ne ajute şi să ne întărească, şi să ne înţelepţească, ferindu-ne de greşeli!

P.S.

Trebuie să fim perfect conştienţi de faptul că şi cochetarea cu structurile statului şi unii reprezentanţi ai societăţii civile poate aduce daune ireparabile. Activitatea în acest sector este balansare pe muchia cuţitului, noi, preoţii, dar şi toţi cei care se identifică drept creştini ortodocşi, niciodată nu trebuie să ne îmbătăm cu apă rece, şi să ne dăm seama de principiul „nu face mai rău”. Dacă, totuşi, vom fi întotdeauna treji la minte, nu ne vom fugări după proiecte dubioase ce aduc bani, dar ne impun anumite compromisuri cu conştiinţa creştină, şi ne vom face lucrul sincer, cu abnegaţie deplină, cu rugăciune şi minte lucidă, sperăm că Bunul Dumnezeu ne va lumina şi ne va susţine.

Este nevoie de multă atenţie la tentative de a introduce, sub pretextul protecţiei şi interesului superior al copilului, astfel de seringi cu venin, precum educaţia sexuală, drepturile lipsite de obligaţiuni, emancipare iresponsabilă, etc.

Nădăjduim în mila Domnului şi înţelepciunea lipsită de compromisuri dubioase a celor care se aventurează în „călătorii neverificate”.

Preot Constantin Cojocaru