Biserici ale lui Dumnezeu

Pe Valea Bistriței, unde a fost tata preot, în creierii munților, erau două surori foarte simple și sărmane. Una din ele, Catrina, stătuse cu noi când eram mici. Avea o căsuță în Pietroasa de trei metri pe doi, cu o sobă, un pat și o măsuță. Nu avea lumină, doar o lampă cu petrol. Citea toată ziua din Psaltirea groasă, înnegrită de fum și de rugă.

Ziua muncea pe la oameni, până se înnopta. Venea cu sfințenie la Biserică, opt kilometri pe jos, și stătea după o strană, în genunchi, cu capul lipit de podea toată slujba.

Noi care o iubeam de când eram bebeluși îi aduceam gogoși, tare îi mai plăceau.

După ce a plecat tata din munți, am mai văzut-o rar. Mergeam musai la ea. Ne trimitea scrisori la fiecare Crăciun și Paști. Scria foarte frumos și din suflet, deși nu făcuse decât câțiva ani de școală.

Când am fost ultima oară, am vorbit despre problemele grele ale vieții, despre suferință. A zis: înaintea lui Dumnezeu este toată dorirea noastră și suspinul nostru de la El nu s-a ascuns. Și spre bătăi gata suntem și durerea noastră înaintea noastră este pururea.

Am încremenit.

Catrina vorbea de trei minute numai în citate din Psalmi, cred că a zis vreo douăzeci de versete. Era atât de simplă, și totuși mai înțeleaptă decât toți. Mintea ei devenise Psaltire, pe care scria tremurând Degetul lui Dumnezeu.

La plecare, i-am strecurat sub perna veche un tenculeț de bani de un leu. Atâta aveam.

După două săptămâni am primit scrisoare: sărut mâna de comoara de sub pernă. Iar mila Domnului din veac în veac celor ce se tem de El și dreptatea Lui spre fiii fiilor.

Scriu asta pentru că noi o cinstim mereu pe Sfânta Maria Egipteanca. Și mai sunt femei în pustie, care se roagă neîncetat la feștila lumânării și care au devenit Biserici ale lui Dumnezeu. Ce bucurie, ce onoare, că am cunoscut-o când eram prunc.

P. S. Acuma a ales calea lui Dumnezeu și e monahie la Mănăstirea Durău. E aproape oarbă, dar șoptește Psaltirea mereu.

Pr. Ioan Istrati