„Bunicuțul!”
Era în anul 1937. NKVD-ul lovea cu furie. Sufereau îndeosebi clericii şi credincioşii. A fost arestat şi a dispărut fără urme părintele parohiei Şovsk, au fost date jos clopotele Bisericii Naşterea Domnului, altarul şi icoanele au fost distruse.
Niciun tăran nu a participat la aceasta nelegiuire şi profanare. Acestea au fost săvârşite de oameni special aduşi, beti şi care se comportau mai rău ca animalele. Tot atunci din sat a dispărut şi o fetită, Nina. Mama a trimis-o la păşune să aducă vaca. Era o zi senină şi blândă, câmpul era plin de romanite. Jucându-se, fetita nu a observat că vaca a dispărut. Iar când şi-a dat seama, a pornit s-o caute. tot plângând, a ajuns pe un câmp de secară. A mers aşa până seara, când a constatat că se afla într-un loc complet necunoscut.
In fată îi apăru o pădure întunecoasă. Nina cutreieră pădurea, încercând să găsească vaca şi drumul spre casă. Intr-un sfârşit, obosită şi speriată, se aşeză pe o movilită şi adormi. Dimineata, când s-a trezit, lângă ea stătea un bătrân, îmbrăcat într-o haină albă, cu opinci. Sub brat ţinea un cojocel, iar pe umăr avea un sac de pânză. Cum l-a văzut, Nina a început să plângă. – Ce ai pătit, copilă? a întrebat-o bătrânul, cu blândete.
Nina i-a povestit necazul său. Bătrânul s-a aşezat lângă ea, a aşternut pe pământ cojocelul, iar pe el a pus mâncarea scoasă din sac. Au mâncat apoi amândoi din cele trimise de Dumnezeu. După aceea bătrânul a luat fetita de mână şi au pornit la drum. Mergeau şi bătrânul o încuraja întruna: – Nu plânge! Găsim vaca şi ne întoarcem la mama, acasă. Când fetita obosea, el o lua în brate.
Intre timp, întreg satul s-a pus în mişcare. Oamenii cutreierau toate râpele şi pădurile, însă în zadar. Şi iată că, după patru zile, când toti credeau că nu mai era nicio şansă ca fetita să fie găsită, ea a apărut în chip minunat, nu departe de sat. Şedea pe o movilită, iar alături de ea păştea liniştită vaca, alungând cu coada muştele. toti sătenii o întrebau pe fetită unde a fost şi ce a mâncat. Fetita ţinea minte doar că a mers cu bătrânul prin nişte locuri minunate, cum sunt doar în rai, că tot timpul strălucea soarele şi nu era noapte, că păsări minunate cântau şi i se aşezau pe mâini. Bunicutul avea putină pâine şi apă într-o sticlă. Când flămânzeau, mâncau şi beau, iar a doua zi mâncarea apărea la loc.
Fericită, mama şi-a adus copilul acasă. Dintr-un dulap ea a scos o icoană pe care o salvase în timpul dărâmării bisericii şi a spus: – Fetita mea, să-I multumim lui Dumnezeu pentru salvarea ta minunată! Nina a privit icoana şi nu a putut să rostească decât: „Bunicutul!”… Ştirea s-a răspândit repede prin sat, însă nu a fost dezvăluită niciunui străin, căci pentru o asemenea afirmatie puteai fi învinuit de instigare religioasă şi trimis acolo unde fusese trimis şi părintele. Dar oamenii continuau să păstreze în inimi această minune.
Din Noi minuni ale Sfântului Nicolae, Editura Sophia, București, 2004