Călugărul neamţ, de la Mânăstirea Radu Vodă din Bucureşti

– Părintele Chiril Karthaus e neamţ, născut şi crescut în Germania, dar trăieşte de ani buni la Mânăstirea Radu Vodă din Bucureşti. S-a îndrăgostit de ortodoxie şi de ţara noastră, aşa că a ales să rămână pentru totdeauna în România. Dar nu oricum, ci ca monah, într-una din cele mai faimoase mânăstiri din Capitală –

Dumnezeu cel nedrept

Fetiţa avea doar opt ani. Îşi aminteşte asta foarte bine, de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Fusese infectată cu SIDA încă de la naştere, aşa cum se întâmplă adesea în India, ţară în care peste două mi­lioane de adulţi suferă de aceas­tă boală. Urma să moară, la fel cum mu­riseră şi părinţii ei. Ştia ce urmează, ştiau şi cei din aşeză­mânt, măi­cuţele care o îngri­jeau, tinerii care lucrau acolo ca voluntari. Ştiau că nu o pu­teau ajuta cu nimic, pentru că boala asta nu iartă pe nimeni. Nici măcar pe copii. Dar, în mij­locul suferin­ţelor şi mizeriei, când toţi cei­lalţi se lăsaseră pra­dă deznă­dej­dii, copiliţa de opt ani era feri­cită şi senină.

„Într-o zi, ne-am adunat cu to­ţii în jurul patului ei şi plân­geam. Ea s-a uitat liniştită la noi şi ne-a zis: «Nu mai plân­geţi, pentru că eu mă duc aca­să!». Am simţit atunci că-mi ex­­plo­dează inima de durere! Pentru mine, cuvintele acestea au fost prea mult! Eram doar un adoles­cent de 18 ani, fascinat de budism, iar această întâm­plare mă aşeza faţă în faţă cu miezul suferinţei umane. Am simţit cum se sfărâmă inima în mine de milă. De ce există atâta durere pe lume?, m-am întrebat. De ce per­mite Dumnezeu ca o fetiţă nevinovată să moară de o boală incurabilă? Cu ce a greşit? În momentul acela, nu m-a mai mulţumit răs­punsul budiştilor, cum că fetiţa aceea făcuse un rău în altă viaţă şi acum era pe­depsită de legea karmică. Mi se părea că un Dum­ne­zeu care acţionează doar pe baza karmei e nemilos. Şi atunci am început să mă în­depărtez de budism şi hin­duism şi am început să citesc din nou Biblia. Doar în creştinism, în special în creşti­nismul ortodox, am aflat că Dumnezeu este iertător, este numai iubire şi milă. Această întâmplare, cu fetiţa aceea, care până la urmă a murit acolo, în aşezământul din India, a fost un mo­ment-cheie în viaţa mea.”

Casa transformată în templu

„Hare Krishna, hare Krishna,/ Krishna Krishna, hare hare/ Hare R?ma, hare R?ma,/ Rama Rama, Hare Hare!” Soarele nu apuca niciodată să se ridice la ori­zont, când locuinţa domnului Karthaus din Argestorf, un sătuc aflat în apropiere de Hanovra, se transforma într-un mic templu de rugăciune budist. Ritualul înce­pea dimineaţa la ora 5. Domnul Karthaus recita Maha Mantra, încercând să se contopească prin meditaţie şi devoţiune cu zeul Krishna.

Micuţul Niman (numele de botez al părintelui Chi­ril) a crescut în această atmosferă. Mama sa, o pro­testantă evlavioasă, citea din Biblie şi se închina în faţa unui crucifix şi a unei sta­tuete a Mai­cii Domnului, iar tatăl, care se con­vertise încă din tine­reţe la hin­duism şi făcea parte din Miş­ca­rea Hare Krishna, citea din Bhagavat-Gita şi cân­ta mantre din zorii zilei.
„Am crescut în Argestorf, unde pă­rinţii mei locu­iesc şi acum. Este un mic sat, aflat într-o zonă rurală, aproape de Hanovra. Am avut o copilărie foarte fru­moa­să, m-am jucat mult afară, am petrecut foarte mult timp în pădu­re. Pe Dumnezeu l-am simţit tot tim­pul aproape. Vorbeam cu El încă de mic copil, îi spu­neam to­tul, ca unui prieten. Pentru mine, El era foarte real, însă îmi aduc aminte că mereu am avut în suflet o neli­niş­te. Voiam să-L cunosc mai bine… Imaginaţi-vă că în casa noastră era o statuie a lui Budha, una a lui Krishna şi o alta a Sfintei Fecioare Maria. Mama, la masă, spunea rugăciunea creşti­nă, iar tata se ruga în fiecare dimi­neaţă lui Krishna. Aşa că mi-am pus în­tre­ba­rea încă de atunci: «Care este credinţa adevărată?» O întrebare pe care am adresat-o tuturor reli­giilor mari, fără să simt că am găsit adevărul.”

În anii de voluntariat la Paris

Când Niman a împlinit 16 ani, tatăl şi-a luat cu el băiatul în India. Nicio­dată nu i-a impus ni­mic, nu i-a cerut să respecte nicio religie anu­me, dar a încercat să-l ajute să le cunoască mai bine. Au mers îm­preună la mai multe ashram-uri, au vizitat temple, s-au închi­nat în faţa tuturor zeilor hinduşi, au dansat în faţa lor, au meditat, s-au rugat. Dar Niman nu se simţea îm­plinit. India, cu culorile, miresmele şi viaţa ei plină de freamăt l-a fascinat, dar nu l-a vrăjit. În fi­nal, au ajuns la Dha­ramsala, în partea de nord-vest a ţării, aco­lo unde se află dias­pora tibe­tană şi unde l-au în­tâlnit chiar pe Dalai-Lama.
„Am luat binecu­vântare de la el, dar nu i-am pus nicio în­trebare. Mă simţeam atras de budism şi mi-am spus că atunci când voi fi suficient de matur, mă voi re­tra­ge într-o mânăs­ti­re, ca să urmez calea lui Sakyamuni. Dar după doi ani, mi s-a oferit posibili­ta­tea să practic vo­lun­tariatul social chiar în India. Am plecat bucuros, convins că voi putea aprofunda şi budismul. Aveam 18 ani şi dorinţa de a face ceva concret pentru ceilalţi, de a ajuta. În naivita­tea mea, credeam chiar că pot să schimb eu lumea, să fac din ea un loc mai bun, mai frumos. Aici am avut acea experienţă cu fetiţa bolnavă de SIDA, despre care v-am povestit, şi n-am mai fost atât de sigur că vreau să devin un călugăr budist. Aşa că am început să mă apropii din nou de creştinism, să citesc Biblia şi să mă rog. Dar schimbarea totală avea să vină prin or­todoxie, mai precis, prin ortodoxia românească.”

Argestorf, satul copilăriei

Totul a început într-o zi, când Iisus i-a vorbit prin­tr-un cântec aparte. I l-au cântat doi români pe care i-a întâlnit la un centru din Franţa, într-o seară, când tine­rii de acolo au vrut să-şi prezinte ţara din care ve­neau. Toţi erau activişti sociali. Românii au ales să psal­modieze o cântare bisericească, sperând să trans­mită prin ea ceva din tradiţia noastră străveche, din creştinismul satelor româneşti. Niman a ascultat cân­tecul ca vrăjit. Nu mai auzise niciodată aşa ceva. O mu­zică aşa de duioasă şi de profundă. Era primul lui contact cu ortodoxia. S-a decis pe loc să vină în Ro­mâ­nia, să lucreze ca voluntar în­tr-un centru social din Bucureşti, care se ocupa de copiii străzii. Aşa a ajuns la slujbă la Mânăstirea Radu Vodă, unde sufletul i s-a lipit de frumuseţea lui Hristos, venită în lume prin icoa­nele, cântările, veşmintele şi rânduielile străvechi bizantine.

„Prima slujbă la care am asistat a fost o vecernie. Nu ştiam niciun cuvânt în limba română, dar am ră­mas foarte impresionat. Mi-am pus atunci întreba­rea: «Oare ăsta este adevărul? Am ajuns, oare, în sfârşit, la capătul căutărilor mele?». Acum, când le mai poves­tesc celor din Germania că o slujbă mânăstireas­că ortodoxă, mai ales în post, poate dura chiar şi cinci-şase ore, ei sunt impresionaţi şi nu înţeleg cum rezis­tăm noi atâta timp. Dar mie nu mi se pare greu, pentru că simt că slujba ortodoxă este foarte dinamică, nu e statică. Dacă asist la o slujbă luterană sau catolică, stau în banca mea, ca la un teatru unde vin să asist. Pe când, la ortodocşi, este o trăire deosebită, e foarte mul­tă viaţă! Noi nu privim slujba din exterior, noi facem parte din ea. Pentru că asta este până la urmă biserica – nu e numai preotul, sau numai călu­gării sau numai strana care cântă. Nu, toţi formăm biserica şi partici­păm la slujbă prin rugăciune, prin închinare, uneori şi prin cântare.

La toată această atmosferă contri­buie foarte mult şi icoanele bizantine. În bi­se­ricile cato­lice, icoanele sunt mai mult opere de artă, le lipseşte latura spi­ri­tua­lă, iar la luterani, icoanele au fost scoase din biserici în timpul refor­mei. La orto­docşi, icoana este mereu pre­zen­tă ca o fereastră către Dumne­zeu, care ne ajută în vorbirea cu El. Omul are ne­voie de ceva palpabil, şi când vorbim de Dum­nezeu ca de ceva abstract e foarte greu să înţeleagă cre­dincioşii; dar când am o icoană în faţă, ea mă ajută să mă gân­desc la Dum­nezeu, să stau de vorbă per­sonal cu El, să am o legătură con­cretă cu El. Cred că de aceea, mai ales în ulti­ma vreme, au început să apară icoane orto­doxe şi în bisericile lutera­ne şi cato­lice. E şi acolo o dorinţă de autentic, o căutare a începuturilor bise­ri­cii, pentru că icoa­nele au existat încă din primele secole ale creştinismului.”

Rugăciunea inimii

– A existat o întâmplare, un mo­ment special care v-a determinat să op­taţi pentru ortodoxie?

– După slujba vecerniei de la Radu Vodă, despre care v-am povestit, am avut dorinţa să vorbesc cu un preot, să aflu mai multe despre ortodoxie. Şi l-am întâlnit aici pe părintele Policarp, cu care am discutat, iar dânsul m-a ghi­dat în căutările mele. Când m-am în­tors în Germania, am început să ci­tesc ceea ce părintele mi-a recoman­dat. L-am desco­perit atunci pe Sfântul Si­luan Atonitul, care e tradus şi în lim­ba germană, a că­rui dragoste pentru lumea întreagă m-a mişcat profund. Dar mo­mentul esen­ţial a fost când am citit Pelerinul rus, o carte despre un călugăr rus ano­nim care în­vaţă să prac­tice rugăciunea inimii. M-a influenţat foarte mult. Am rămas impre­sionat de rugă­ciu­nea aceas­ta a lui Iisus şi am început să o spun şi eu. Atunci m-am în­tâlnit, de fapt, cu adâncul ortodo­xiei. Ceea ce am trăit atunci nu am mai trăit niciodată. Dulceaţa aceea a rugăciunii ini­mii, bucuria nesfârşită a întâlnirii cu Hris­tos în adân­cul inimii mele, legătura personală cu Dumnezeu, pe care nu o avem decât în ortodoxie, mai ales prin rugă­ciunea lui Iisus, toate acestea mi-au ade­verit că ajun­sesem la capătul cău­tărilor me­le. Aşa că m-am decis să revin în Ro­mâ­nia, ca să mă botez or­todox şi să mă adâncesc în a­ceas­tă ru­gă­ciu­ne. Părintele Po­­li­carp de la Ra­du Vodă mi-a spus să mai aş­tept, să mă pre­gătesc, să mai citesc anumite lucruri. Am ră­mas în contact cu el şi, la un mo­­ment dat, mi-a zis că, da­că sunt hotărât, să revin de Cră­ciun. Şi aşa a fost! Am venit în vacanţa de Crăciun şi am primit botezul or­todox la Mâ­năstirea Radu Vodă, chiar în ziua de 25 de­cembrie. Am re­­născut duhov­ni­ceşte, în ziua în care S-a năs­cut Dumnezeu pe pă­mânt! A­poi m-am călu­gărit tot în a­ceastă mâ­năs­tire.

„Românii sunt un popor smerit”

– Părinte Chiril, de ce aţi ales România, între atâtea ţări ortodoxe? Puteaţi să mergeţi în Athos, patria călugărilor ortodocşi.

– De multe ori mi se pune această întrebare, de ce am ales ortodoxia românească şi nu pe cea grecească sau rusească, foarte prezente în Germania, de ce m-am stabilit la Mânăstirea Radu Vodă din Bucureşti, în locul lavrelor athonite. Întotdeauna răspund că pen­tru mine a fost ceva firesc. Primul contact pe care l-am avut cu ortodoxia a fost prin români, aici, la Bucureşti, la Radu Vodă, unde am fost şi botezat. Aşa am căpătat o legătură foarte strânsă cu România ca ţară, dar şi cu românii, ca popor. Şi mi se pare că orto­doxia ro­mânească are ceva foarte smerit, foarte auten­tic, spre deose­bire de ortodoxia slavă sau cea gre­ceas­că. Biseri­cu­ţe­le româ­neşti, mi­cu­ţe, deli­ca­te, au ceva deo­sebit fa­ţă de me­ga­lo­ma­nia celor­lalţi, cum întâlnim de pildă în Ru­sia. Nu vreau să cri­tic aici biseri­cile ru­seşti, dar aco­lo este un alt duh, iar mie îmi place du­hul a­cesta sme­rit, pe care îl găsim aici, în Româ­nia. Poporul ro­mân nu poate fi despărţit de bi­serică, pen­tru că nici bi­se­rica nu e ni­mic fără po­por. Aici nu numai clădi­ri­le, ci şi po­po­rul es­te foar­te smerit. Chiar şi când studi­ezi istoria Ro­mâniei rea­li­zezi că ai de-a face cu un po­por smerit. Iar sme­renia, o ştie oricine, este cea mai impor­tantă virtute a creş­tinului, pe care se clădesc toate celelalte virtuţi, care se împlinesc în iubire.

O pasăre care zboară spre Dumnezeu

– Suntem în perioada de pregătire pentru Învie­rea Mântuitorului. Dacă ar fi să faceţi o com­paraţie între pre­gătirea care exis­tă la dumneavoastră, în bisericile protestante din Germania, şi pregătirea pe care o simţiţi aici, care ar fi dife­renţele?

– Nu prea a existat o pregătire pen­tru Învierea Domnului în biserica lute­rană, cel puţin în comunitatea mea – poa­te altundeva, în Bavaria catolică, dar altfel. În Apus nu mai există deloc pos­tul, iar la protestanţi s-a desfiinţat spo­veda­nia, toate elementele acestea care ne ajută să ne pregătim pentru Învierea Domnu­lui. Germania este acum o ţară secula­rizată şi Învierea Domnului vine mai degrabă ca un prilej de vacanţă – lumea pleacă la ţară, la plimbare.
În schimb aici, în România, simt că tot poporul urcă împreună spre eveni­mentul acesta al Învierii. La Mânăstirea Radu Vodă, avem biserica plină în tim­pul postului, vine lumea să se spove­deas­că, să se pregătească, să postească, şi ne întreabă mereu cum poţi să fii mai bun, cum poţi să te apropii mai mult de Dum­nezeu. Sunt şi tineri, şi bătrâni, tot felul de oameni care vin aici şi simt ne­voia asta, să se apropie de Dumnezeu.
Apoi, mai sunt şi slujbele care în această perioadă mi se par cele mai fru­moa­se din tot anul. Ele ne fac să con­ştien­tizăm starea noastră de păcătoşi, dar nu ne lasă acolo, ne arată şi cum să ne ridicăm, cum să devenim mai buni, şi asta îmi place foarte mult. Noi, călu­gării, în această perioadă, încercăm să postim mai mult, să ne rugăm mai mult, să vorbim mai puţin, ceea ce creează o stare de aşteptare a Paştilor, de tensiune duhovnicească în mânăstire, o stare foarte frumoasă.

– În aşteptarea Învierii, monahii obişnuiesc să ţină post negru. Nu vi se pare prea greu? Românii au această obişnuinţă încă din anii copilăriei.

– E o experienţă fantastică, pe care nu am trăit-o decât atunci când am devenit ortodox. Mi se pare că atunci când ajunezi dai jos tot bagajul acesta inutil pe care îl cari cu tine, te simţi ca o pasăre care zboară, devii mult mai uşor. E mult mai uşor atunci să-ţi duci gândul la Dumnezeu, pentru că nu te mai apasă nimic altceva. Pentru că, în fond, de asta mergem la mânăs­tire, ca să putem să ne concentrăm doar pe relaţia noastră cu Dumnezeu. Dar trebuie să avem în vedere în primul rând că noi nu suntem făcuţi pentru post, ci postul este făcut pentru noi, să ne ajute. Adică, nu postim ca să postim, ci postim ca să ne ajute pe calea aceasta de apropiere faţă de Hristos. Este ca o armă de luptă pe care ne-a dat-o Dumnezeu pentru a birui în lupta aceasta cu patimile.

– Părinte Chiril, la finalul dialogului nostru aş vrea să ştiu dacă în ortodoxie aţi găsit răspunsul la întrebarea care v-a pus pe jar. De ce există sufe­rinţă în lume?

– Eu cred că există suferinţă pentru că cel mai mare dar pe care l-a făcut Dumnezeu omului este li­ber­tatea. Dar noi nu ne folosim libertatea pentru a-L cu­noaşte mai mult pe Dumnezeu, noi o
Călugărul neamţ, de la Mânăstirea Radu Vodă din Bucureşti

Turnul intrarii în mânăstire

folosim pen­tru a da frâu liber patimilor noastre. Iar Dumnezeu nu vrea să încalce libertatea noastră. Dacă noi alegem să nu fim cu Dumnezeu, El ne respectă decizia. Deci, răul există în lume pentru că noi îl alegem şi-l răs­pân­dim.
În ceea ce o priveşte pe fetiţa aceea nevinovată din India, nu ştiu, nu am găsit nici până acum un răspuns la întrebarea de ce a permis Dumnezeu ca ea să sufere atât de mult şi să moară? Dar ştiu un lucru din proprie experienţă, că Hristos, Dumnezeul creştinilor, depă­şeşte dreptatea prin dragoste, şi asta mi se pare un lu­cru extraordinar. Şi chiar dacă nu pot să înţeleg de ce a trebuit să moară fata aceea, totuşi, am toată încrede­rea în dragostea lui Dumnezeu pentru ea şi pentru lumea toată, pentru că am simţit această iubire pe viu, în inima mea.

sursa formula-as.ro