Când te vei întoarce și vei suspina, atunci te vei mântui…

„Când te vei întoarce și vei suspina, atunci te vei mântui; și vei cunoaște unde ai fost.” (Isaia 30, 15)

Desori ne imaginăm că, în grijiile și greutățile noastre, nu trebuie să lipsească niciodată o stare de apăsare și panică. Nu-i înțelegem și-i judecăm pe cei ce adoptă o atitudine calmă față de necazurile vieții. Neîndoielnic, este cu neputință să nu resimți până la un anumit grad povara grijilor pe care ți-a fost dat să le porți. Conștiința acestei greutăți este inevitabilă, dar ea nu trebuie să ne priveze de capacitatea de a ne bucura și de a ne folosi de razele luminii trimise nouă.

O preocupare exagerată și o lipsă de curaj nu numai că nu ne ajută să ne îndeplinim datoria, dar ne fac și rău. Aerul de continuă preocupare, vecină cu spaima, ajunge să ne slăbească rezistența pe care nu ne-o putem păstra decât în duhul blândeții și al nădejdii în ajutorul lui Dumnezeu.
Numai în spiritul unei nestrămutate supuneri față de voința lui Dumnezeu ne vom putea dobândi acea pace sufletească fără de care nimic nu poate fi dobândit. Numai în acest spirit, care ne vine de sus, putem să lucrăm nedespărțiți de Dumnezeu și în relație cu El.

Adesea,împrăștiindu-ne în toate direcțiile, veșnic preocupați, veșnic în stare de alarmă, ne străduim să facem ceea ce intră în obligațiile noastre, dar lucrurile par să ne scape printre degete. Ar fi mai bine dacă, în loc să ne agităm, ne-am retrage pentru o clipă undeva unde să ne rugăm, încredințând lui Dumnezeu problemele care considerăm că ne depășesc.

Dacă ne bizuim doar pe propriile noastre forțe, nu vom reuși să ne ducem la bun sfârșit îndatoririle. Numai cei pe care dragostea lui Dumnezeu îi face să prindă curaj pot spera că își vor îndeplini cu bine lucrul lor, care va fi, în cele din urmă, opera lui Dumnezeu, Căruia ei I-au devenit fidele instrumente de lucru.