Candela credinței și a monahismului arde necontenit la Sfânta Mănăstire Saharna…

După vizita făcută la una din cele mai vechi așezăminte monahale din spaţiul pruto-nistrean, Sfânta Mănăstire cu hramul „Sfânta Treime” din s. Saharna, r-nul Rezina, imaginea rămasă în minte a locurilor pitorești și poetice de acolo m-a înălțat sufletește și mi-a amintit de frumoasele versuri din poezia „Priveghere”, în care văd cântată această frumusețe a meleagurilor noastre binecuvântate cu un har dumnezeiesc și încărcate cu o sfințenie aparte:

„Vremuri grele, vremuri crunte,

Dar cu aprigă credință,

Dăltuit-au schit în munte,

Pustnicii au venit în codru,

Cuvioși ca-n vremuri bune,

Să sporească-n câte moduri,

Creștineasca-nțelepciune.

S-au uscat ca niște lemne

Și de rugă, și de post,

Hotărât-au ei, pesemne,

Ca să dea vieții rost”.

Comuniunea de la masa de prânz la care am luat parte și noi împreună cu obștea mănăstirii, condusă cu multă înțelepciune de către Părintele Stareț Adrian (Baciu), ne-a dus cu gândul la marii Părinți ai primelor comunități monahale din primele veacuri creștine, pe care i-am văzut în chipurile și figurile călugărilor de aici.

Călugării sunt cei care asemenea îngerilor se roagă și priveghează neîncetat, lăudându-L și preamărindu-L pe Dumnezeu prin cele șapte laude, și, nu în ultimul rând, prin Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, care se săvârșesc în fiecare zi, seara și dimineața în sfintele mănăstiri.

Viața monahală și slujbele mănăstirești au o importanță covârșitoare, întrucât lumea din afara mănăstirii este pătrunsă de aceste slujiri și slujbe dumnezeiești, săvârșite de către călugării ce i-au în serios acestea și le fac cu multă evlavie și râvnă.

Întotdeauna o întâlnire cu viețuitorii unei mănăstiri este binecuvântată de Dumnezeu, după care te îmbogățești cu multă înțelepciune și putere, în aceste zile în care oamenii nu se mai întâlnesc și nu mai vorbesc unii cu alții din prea multă răutate și invidie, acceptând să viețuiască într-o singurătate înspăimântătoare. Că de altfel, acesta va fi iadul: lipsa de comuniune și comunicare a sufletului – cea mai mare suferință care poate exista.

De aceea, aceste întâlniri duhovnicești cu părinții îmbunătățiți ai sfintelor noastre mănăstiri sunt foarte necesare și importante și reprezintă niște „liturghii” la care participând, devii mai bogat și mai întărit duhovnicește, prin slujirea celuilalt și prin împărtășirea din darurile cu care l-a înzestrat Dumnezeu. Și așa, cu ajutorul și prin lucrarea Lui, crește și comuniunea dintre noi…

Cât de frumoasă este Ortodoxia noastră trăită la modul lui Hristos!

Text: Serghei Crudu, teolog

Foto: Pr. Mihail Bortă

Sursa: http://manastiri.md/