Canonizarea – o fereastră spre lumina taborică

Omenirii i se pregătește ceva… Un nou tip de societate. O societate fără etică, fără morală, fără Dumnezeu. O societate a haosului și a libertății totale (fiecare persoană poate fi orice și poate face orice). O societate democratică a incluziunii minorităților, indiferent de ce natură sunt, în timp ce majoritățile trebuie să se supună acestora. O societate în care, pe de o parte să predomine strategiile mondiale globaliste, corect-politice, de gen, progresiste și neomarxiste, iar pe de altă parte, să se promoveze omul-robot. O societate departe de adevărul absolut, dar aproape de minciună, de confuzie, de ură, de dezbinare, de haos, de întuneric. Ni se spune că se construiește acest tip de societate, pentru că ei prețuiesc ființa umană, iubesc umanitatea, promovează IA, dar îl disprețuiesc pe Dumnezeu.

În aceste condiții, salutăm, apreciem și ne bucurăm duhovnicește, de curajul și inițiativa (așteptată de evlavia credincioșilor) Sfântului Sinod al BOR, care în ședința din 11-12 iulie 2024 a proclamat canonizarea a 16 Cuvioși și Mărturisitori români și care urmează a fi canonizați sfinți în anul de grație 2025, când se împlinește un secol de la înființarea Patriarhiei (1925-2025). Eveniment deosebit în viața și tradiția Bisericii Ortodoxe, de mult așteptată de evlavia credincioșilor față de cuvioșii și mărturisitorii români propuși și cu mare bucurie duhovnicească, dar lovit de criticile ascuțite și acide ale așa-zișilor „talibani progresiști”, care adoră societatea fără nicio morală, fără Dumnezeu.

De la început trebuie să precizăm faptul că sfințenia și canonizarea nu sunt una și același lucru. Sfințenia este un atribut al lui Dumnezeu, dar și una dintre cele mai mari taine ale ortodoxiei. „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Dumnezeu…” (Apocalipsa 4, . De ce de trei ori „sfânt”, tocmai ca să accentueze adâncimea profunzimii duhovnicește a acestei taine, numită sfințenie.

Cine poate fi sfânt? Orice creștin primește îndemnul și misiunea cerească de a deveni sfânt, depinde de alegerea fiecăruia în parte. „Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul Dumnezeul vostru.” (Leveticul 19, 2)

Un Avă din Pateric spune că fiecare om are în lăuntrul lui un demon și un sfânt, care sunt tot timpul într-o luptă acerbă. Cine va câștiga? Dacă te vei hrăni mai mult cu adevăr, rugăciune, smerenie, pace, iubire, credință, nădejde, virtute, lumină, va câștiga sfântul. Dacă te vei hrăni mai mult cu patimi, ură, mândrie, minciună, invidie, clevetire, păcate, deznădejde, întuneric, va câștiga demonul.

Sfințenia are de-a face strict cu raportul dintre Dumnezeu și persoana sfințită. Nimeni nu a văzut niciodată pe Dumnezeu și ca atare, nici sfințenia nu poate fi văzută, decât prin „ochii credinței”. Așa cum nu poți vedea vântul, dar îl simți, cum nu poți vedea durerea, dar o simți, tot așa, nu poți vedea sfințenia, dar o simți, prin minunea ce se întâmplă chiar sub privirea ta și la care rămâi „mut”.

Personal, pot mărturisi faptul că m-a binecuvântat Dumnezeu să simt actul sfințeniei în exercițiu la persoane cunoscute și nu este un lucru ușor, e greu de depășit momentul: uimire, splendoare, bucurie și multă tăcere. Pustnica Elisabeta era la noi acasă, la Cluj-Napoca, pentru refacere după o operație efectuată de profesorul universitar doctor Nicolae Costin. Într-o zi, pe la ora prânzului, pustnica primește un telefon de la o familie din Dej, prin care o ruga cu lacrimi să se roage pentru fiul lor care a avut un accident grav și se află internat la spital, la reanimare, între viață și moarte. Maica s-a retras 30 de minute într-o cameră la rugăciune, iar peste o oră primește telefon de la familia respectivă, care îi spune că fiul lor a ieșit din comă și că a scăpat cu viață, medicii nu pot explica situația și că îi mulțumește lui Dumnezeu.

De asemenea, am fost de față la sfințirea bisericuței de la Schitul pustnicilor de pe Giumalău, la care a participat Arhiepiscopul Pimen Suceveanul, care la final, i-a spus textual pustnicei: „Maica Teodora, rogă-te și pentru mine, păcătosul!”. Schitul a fost ridicat sub coordonarea Părintelui Varlaam, starețul Mănăstirii cu hramul „Sfântul Ioan Iacob” Corlățeni, Pojorâta și a maicii Teodora, devenită schimonahia Elisabeta. De precizat faptul că Părintele Varlaam a fost duhovnicul schimonahiei Elisabeta și că ea nu este pe agenda sinodală a actului sfințeniei, dar a avut o viață sfântă și a fost omul lui Dumnezeu. Nu de puține ori, a trebuit să treacă zeci și chiar sute de ani, pentru ca Biserica lui Hristos să ateste canonizarea unui sfânt în sinaxar.

Sfântul este un om ca toți ceilalți, cu căderi și urcări, cu virtuți și păcate și nu este făcut sfânt pentru viața lui personală, ci pentru raportul pe care l-a avut personal cu Dumnezeu, pentru viața autentică sfințitoare a ortodoxiei, pentru determinarea în credință și dăruirea vieții lui Dumnezeu. Astfel, prin punerea în exercițiu al actului sfințeniei, el devine o „pildă”, un „îndemn”, un „ghid” pentru ceilalți credincioși, arătând faptul că sfințenia este posibilă, nu este numai o teorie, ci este un mod de viață, un mod de a fi.

Cu canonizarea se întâmplă altceva. Nu este decât un act de oficializare de către Biserică a evlaviei poporului dreptcredincios față de acele 16 persoane propuse spre sfințenie. Dumnezeu a rânduit prin Biserică acest fenomen al canonizării tocmai pentru ca sfântul să le fie celorlalți credincioși și la neamul întreg un far călăuzitor, un ghid, o lumină în urcușul duhovnicesc spre desăvârșirea duhovnicească, spre mântuirea sufletelor. De precizat faptul că actul canonizării, în sine, nu dă atribut de sfințenie, ci doar certifică oficial, și de sinaxar existența unui sfânt, pe care poporul și Dumnezeu îl știu și-l recunosc de sfânt, cu sau fără canonizare. Sfântul se trece în sinaxar, are acatist și poate fi chemat sau invocat în rugăciune.

Din păcate, cei care sunt împotriva sfințeniei și a canonizării, doresc să ne țină în patimi, în păcate, în întuneric, departe de adevăr, departe de Dumnezeu. De ce departe de adevăr? Pentru că așa cum ne spune Evanghelia lui Hristos: „Adevărul vă va face liberi.” (Ioan 8, 32) Nu există adevăr fără Iisus Hristos, fără Dumnezeu.

Oricum, nimic nu e nou sub soare și nu ar trebuie să-i tulbure prea mult pe dreptcredincioși ortodocși, deoarece știm din Sfânta Scriptură că majoritatea marilor proroci, dintre care, chiar Moise a avut probleme pe seama recunoașterii lui în calitate de conducător divin, de proroc, de sfânt, de om al lui Dumnezeu.

Așadar, se cuvine să rămânem tari în credință, în nădejde și în dragoste, să ținem aproape de Iisus Hristos și de Biserica Lui și să ne rugăm la sfinții pe care Dumnezeu i-a rânduit, la chemarea credincioșilor și a Bisericii. Amin.

Doamne, ajută!

Ștefan Popa