Canonizaţi Sfinţii închisorilor ! Protest împotriva indiferenței Patriarhiei față de Sfinții închisorilor

După Dreptul canonic ortodox, semne ale sfinţeniei sunt:

– moartea martirică – dovada cea mai certă;
– mărturisirea şi apărarea dreptei credinţe;
– viaţa curată, viaţa sfântă;
– darul facerii de minuni, în viaţă sau după moarte.

Dintre condiţiile de fond (personale) ale sfinţeniei:
– să fi avut credinţa neîndoielnică ortodoxă;
– puterea de a suferi moarte martirică, primejdii şi orice necazuri pentru apărarea dreptei credinţe;
– puterea de a trăi moral şi religios cât mai desăvârşit;
– puterea de a săvârşi minuni;
– cultul spontan acordat de poporul credincios.

În cazul trăitorilor ortodocși din închisorile comuniste, toate acestea se confirmă. Ce dovadă mai clară vrem decât moartea martirică? Lupta împotriva lor e lupta contra evidenţei, păcatul împotriva Duhului Sfânt.

De la instalarea regimului comunist în Rusia s-a început o campanie de distrugere a creştinismului şi a tuturor valorilor umane tradiţionale. Acelaşi efect devastator l-a avut în toate ţările pe unde a trecut.
În cazul de faţă, nu e nevoie de Paterice pentru confirmarea sfinţeniei. Chinurile şi moartea din închisori, ştiind că toţi erau chinuiţi pentru credinţă de un regim ateu, sunt un Pateric al mucenicilor fără a mai fi nevoie de alte comentarii. Ele întrec orice „cuvinte duhovnicești”. De la mulți nu s-a păstrat nici un cuvânt duhovnicesc, dar au moaşte făcătoare de minuni! (a se vedea la Aiud).
De la atâtea mii de martiri din Istoria Bisericii nu s-a păstrat nici un cuvânt duhovnicesc ci pentru sfârşitul lor au fost trecuţi în ceata sfinţilor. De ce numai noi românii suntem atât de îndoielnici în credinţă? Nu ne bate Dumnezeu că nu ne cinstim sfinţii închisorilor? Cred că şi din acest motiv ne bate, cu prisosinţă…
Sfinţii sunt manifestarea concretă şi personală a lui Dumnezeu în Biserică, iar Biserica nu se menţine vie decât prin Sfinţi. La loc de cinste se află Martirii.

Protestăm față de aceste fapte anticreștinești și față de indiferența Patriarhiei Române:
Universitatea din București interzice revista anti-avort „Pentru viață”, nr. 2, a asociației studențești cu același nume, să participe la Târgul Educației organizat în 10-11 aprilie 2014. BOR (administrația patriarhală) tace!
Patru profesori atei din Timișoara protestează împotriva dorinței primăriei municipiului ca o strădă să poarte numele lui Petre Țuțea (ianuarie 2014). Au luat cuvântul pentru apărarea filosofului personalități marcante, inclusiv consilieri locali sau profesori universitari. Petre Țuțea a făcut 13 ani de închisoare, a rămas ortodox convins, erou anticomunist și martir al Bisericii. BOR (adminsitrația patrairhală) tace rușinos!
Statuia din București a martirului Mircea Vulcănescu, ucis la Aiud în 1952, e în pericol a fi demolată, la presiunile unui institut ocult: „Elie Wiesel”, sprijinit din banii Statului român. 

Tot acest institut ocult și anticreștin a reușit două performanțe uimitoare:
– retragerea titlului de cetățean de onoare post-mortem al orașului Târgu Ocna, pentru martirul Valeriu Gafencu (mort la Tg Ocna în 1952), în anul 2013. Nici un ierarh ortodox n-a protestat. Rușine!!
– demontarea plăcuței comemorative de la liceul „Dragoș-Vodă”din Sighetu Marmației, pusă în memoria luptătorului anticomunist Aurel Vișovan și a grupului său. Plăcuța s-a pus de către fiul său, preotul greco-catolic Marius Vișovan, iar demontarea s-a făcut după 7 zile! (amănunte: http://www.gazetademaramures.ro/placa-neputintei-noastre-15204). Deși greco-catolici, lupta contra comunismului a fost comună și tot comună ar trebui să fie reacția Patriarhiei la hoțiile numitului institut.

În același timp:
1. Într-un interviu din „Lumea monahilor”, aprilie 2014, teologul și profesorul Radu Preda, director al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), a spus că BOR „a întârziat nepermis de mult momentul asumării, în cunoştinţă de cauză, a trecutului recent, printr-o deschidere de bunăvoie a propriilor arhive, printr-o recunoaştere a rolului, cel puţin exemplar, dacă nu chiar de sfinţi, al unor oameni de-ai ei, bărbaţi şi femei, care au murit pentru credinţă – şi mă refer aici explicit la ceea ce numim cu un termen metaforic şi generic „sfinţii închisorilor”. Faptul că noi am întârziat şi întârziem încă procesul acesta de confruntare cu propria noastră istorie se plăteşte prin alimentarea zvonurilor, a acuzelor de multe ori rău intenţionate. De ce? Pentru că – spun asta nu pentru prima dată – biserica trebuie să aibă curajul asumării trecutului recent, pentru că va avea o surpriză uriaşă: va vedea că, în ciuda colaborării pe faţă – sau pe dos, dacă vreţi – a unor membri ai ierarhiei sau ai clerului, pe lângă compromisurile retorice precum lupta pentru pace şi altele asemenea, o abordare critică a perioadei şi o analiză istoriografică ar scoate la iveală un tezaur de martiraj şi de rezistenţă morală, care ar pune cu adevărat biserica întro cu totul altă lumină, dar nu ca instituţie, că nu instituţia trebuie să fie aici în centru, ci ca ceea ce este de fapt defintoriu pentru ea, şi anume comunitatea de credinţă.”

2. Și tot Radu Preda reacționează vehement la tăcerea Patriarhiei în fața atacurilor presei murdare la adresa mitropolitului Bartolomeu:
„Ceea ce mă uimeşte şi mă întristează însă cel mai mult în această poveste a fost tăcerea Patriarhiei. Reacţionând zilnic şi chiar de mai multe ori la tot felul de articole de presă, importante sau minore, instituţia eclesială centrală a tăcut acum asurzitor mai bine de o săptămână… Procedând astfel, Patriarhia dă dovadă că se plasează în afara conştiinţei eclesiale, veghea şi solidaritatea sinodale fiind practic suspendate. Dar de ce să ne mai mirăm atâta? Dovada cea mai concretă a lipsei de aderenţă la adevărata agendă social-teologică o constituie faptul că, la împlinirea de curând a primelor două decenii de la căderea comunismului, vocea Bisericii noastre a fost mai mult decât slabă. S-au organizat dezbateri pe temă mai curând la Viena decât la Bucureşti. Este probabil şi această lipsă de bărbăţie unul dintre motivele de încurajare pentru mercenarii memoriei ajunşi să aibă astfel un nesperat şi nemeritat monopol pe conştiinţa morală a societăţii. Cum am afirmat în repetate rânduri, comportându-se astfel, Biserica noastră, în ipostaza ei ierarhică, riscă să fie acuzată nu atât pentru compromisurile dinainte de 1989, cât mai ales pentru lipsa de viziune profetică după aceea” („Lumea credinței”, feb. 2010).

3. La alte popoare ortodoxe martirii din comunism au fost demult canonizați. Biserica Ortodoxă rusă a canonizat mii de martiri, în frunte cu țarul Nicolae II și cu patriarhul Tihon, omorât de comuniști în 1925. Patriarhul a fost canonizat în octombrie 1989 (!), iar în 1992 i s-au găsit moaștele. Țarul Nicolae, omorât în 1918, deși nu a dus o viață de sfânt, a fost canonizat în anul 2000 pentru sfârșitul său în credința ortodoxă, omorât de atei. BOR tace rușinos!

4. Romano-catolicii din România beatifică martirii ei uciși în comunism:
– Szilárd Bogdánffy, episcop de Oradea, ucis în închisoarea Aiud (1953), beatificat la 30 octombrie 2010.
– Janos Scheffler, episcop de Satu Mare, mort în 1952 la Jilava, beatificat la 3 iulie 2011 (amănunte la http://www.catholica.ro/2011/06/17/la-3-iulie-2011-va-avea-loc-beatificarea-episcopului-janos-scheffler/).
– monseniorul Vladimir Ghika, ucis în 1954 la Jilava, beatificat la 31 august 2013.
– episcopul de Iași Anton Durcovici, omorât la Sighet în 1951, beatificat la 17 mai 2014 (amănunte la http://www.durcovici.ro).
Greco-catolicii au în curs de beatificare/canonizare 7 episcopi morți în închisori.

Cui îi este frică de sfinți din sinodul BOR? Poate celor ce-au făcut miliție secretă, turnătorie ori șantaj.
Rușinea cade atât pe statul român, care-și bate joc de memoria miilor de foști deținuți politici, cât mai ales pe Biserica Ortodoxă Română, unde se află depuse de ani de zile cereri pentru martirii ortodocși români, cum ar fi Valeriu Gafencu, Ilie Lacatusu sau Arsenie Boca.
Preotul profesor dr. Gh. Drăgulin a scris studii bine documentate, adevărate comori de spiritualitate publicate în revistele bisericești. A trecut și el prin iadul închisorilor comuniste. Un singur exemplu de studiu: „Victimele pușcăriilor comuniste și ale revoluției în atenția aghiografului contemporan” (în buletinul oficial al Patriarhiei: „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 7-9/1991, p. 91-98). Se militează aici pentru o canonizare colectivă, cât și individuală. De 24 ani însă, Sinodul BOR tace!

În același timp:
Patriarhia Română reacționează vehement la „opiniile antisemite ale unui monah de la Mănăstirea Petru Vodă” (cf. ziarul „Lumina”, 1 iulie 2014, p.3). Opiniile „antisemite” ale unui monah constituie o problemă mult mai importantă pentru Patriarhie decât Sfinții închisorilor!
De 24 ani așteaptă acești sfinți o canonizare oficială și nu s-a făcut nimic. Însă, foarte promptă, Patriarhia procedează dictatorial, dând comunicate pentru fiecare persoană incomodă.

În același timp:
În anul 2005, în cazul Tanacu, este caterisit un ieromonah, scos din monahism și mănăstirea desființată. Un caz unic în istoria Bisericii Ortodoxe Române, nici măcar comuniștii n-au făcut așa ceva! Medicina a demonstrat ulterior că tânăra de la Tanacu a murit pe mașina salvării din cauza incompetenței medicilor, iar nu „omorâtă” de călugări! Unde a fost Biserica? Unde a fost iertarea Bisericii și prezumția de nevinovăție, procedurile de judecată monahală care cer respectarea unor reguli? Unii episcopi au interzis exorcizarile în eparhiile lor, la fel este de părere purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, pr. Constantin Stoica.
Același purtător de cuvânt (în numele cui??) ce susține avortul în unele cazuri, precum cel al fetiței însărcinate de 11 ani: „Este o situație specială. Biserica nu este chiar intransigentă. În cazul violului, incestului, sau când sănătatea mamei este pusă în pericol de o eventuală naștere, Biserica acceptă avortul. În cazul fetiței din Neamt, recomandăm familiei să se sfătuiască cu duhovnicul din parohie și să o ia o decizie în funcție de sfatul medicilor și psihologilor” (cf. http://www.frontnews.ro/social-si-eveniment/diverse/biserica-accepta-avortul-in-cazul-fetitei-de-11-ani-violata-de-unchiul-ei-11609 ).
Unde scrie asta în teologia ortodoxă, tovarășe Stoica? În numele cui vorbești?

Și tot în urma scandalului de la Tanacu s-a inventat ordinul că preoții, monahii și teologii „nu pot avea apariții în spațiul public (mass-media) decât cu binecuvântarea Chiriarhului”.
Oare martirii cu aprobarea cui mărturiseau credința? Nu mai putem mărturisi și apăra credința ortodoxă în spațiul public decât cu aprobarea administrației patriarhale/chiriarhale? Pe ce temei ortodox?
E jenant că înșiși preoții și monahii – adică păstorii și rugătorii turmei – au nevoie de aprobare. E jenant că n-au dreptul apărării credinței ortodoxe dacă vreun episcop le interzice. Cazul episcopului Sofronie al Oradiei cu dictatura sa față de preoți este elocvent.

În același timp:
Tăcere totală despre moartea patriarhului Teoctist (2007), omorât cu zile pe masa de operație de un medic ucigaș, la ordinele unor interese oculte. Cu semne de tăieturi, cu martori ai asasinării și ai îmbălsămării patriarhului neluați în seamă, cu mult prea multe elemente oculte. Cu un singur om (episcopul vicar Vicențiu) ce știa deznodământul dar n-a spus nimic, fiindcă graba de eliminare fizică era foarte mare. Cui a folosit moartea patriarhului Teoctist?
În nici un caz intereselor Bisericii și ale neamului românesc.
Tăcere totală… dar numai până la judecata finală când faptele se vor descoperi.

Protestăm față de această tăcere vinovată în anumite cazuri, în același timp față de încercările de reducere la tăcere în stil milițienesc a unor persoane incomode sau luptătoare (inclusiv patriarhul Teoctist!).
Dumnezeu să judece și să facă dreptate – fiindcă nu mai are cine!

de Pr. Fabian Seiche

Sursa: http://bucovinaprofunda.wordpress.com/