Capriciul – o marfă la modă

Totuşi, adepţii „valului antiautoritar” nu se potolesc. Ei fac reclamă în fel şi chip neascultării, străduindu-se nu numai s-o elimine de pe lista viciilor, ci şi s-o ridice la rangul de virtute. Capriciul devine o marfă la modă.

Acum, pe piaţa mondială este promovată intens păpuşa Bratz, care în engleză înseamnă „puştoaice obraznice”. Barbie, care nu demult îi şoca atât de mult pe adulţi cu sexualitatea sa necopilărească, pare acum o imagine a castităţii în comparaţie cu noile păpuşi, care sunt înzestrate cu aspectul exterior al prostituatelor – iar booklet-ul în care li se face reclamă le oferă fetiţelor directive comportamentale precise:

„Simte-te prinţesă adevărată: sigură de sine, zburdalnică şi sclipitoare!.. Sărbătoreşte-ţi independenţa, fii la modă, arată-ţi temperamentul aprins!.. Ia puterea în propriile mâini!.. Noaptea! Cea mai potrivită vreme pentru a cuceri oraşul! Vesela gaşcă Bratz a ieşit noaptea pe străzile capitalei! Stilul lor este foarte îndrăzneţ, chiar obraznic! Trecătorii încremenesc îndată ce apar la orizont Bratz.”

Eu cred că şi noi o să încremenim în curând când generaţia Bratz, crescând, va ieşi pe străzile noastre. Nu va mai fi doar tineretul tupeist, care înjură, al „generaţiei Barbie”, ci ceva esenţialmente nou. Copilul care s-a obişnuit de la o vârstă fragedă (după cum se arată în acelaşi booklet de reclamă, Bratz sunt destinate copiilor în vârstă de la 3 ani în sus) să se joace de-a pornodivele şi să le imite modul de viaţă nu are cum să nu se vatăme. Deocamdată e prematur să emitem judecăţi cu privire la profunzimea acestei vătămări: în ţara noastră n-au avut încă loc asemenea experimente educaţionale (cel puţin nu la nivel de masă) – dar este evident că aşa ceva nu poate să rămână fără urmări.

Oare nu ca o pregătire a schimbărilor viitoare este indusă în conştiinţa maselor ideea: „Copiii sunt mai înţelepţi ca noi şi, ca atare, trebuie să-i înveţe pe adulţi”, nu dimpotrivă, aşa cum a fost dintotdeauna? De altfel, cred că nu întâmplător a început să capete rezonanţă şi tema copiilor „indigo”, chipurile „noi”, aparte, „stelari”, dotaţi cu capacităţi suprafireşti, cu clarviziune.

Propagandiştii „fenomenului indigo” afirmă că aceste personalităţi de valoare nu trebuie educate. Ele însele pot educa pe oricine, fiindcă „ştiu totul despre toţi”.

„Auzim chiar avertismente care sună mai curând a ameninţări: chipurile, din cauza atitudinii incorecte faţă de ei copiii «indigo» pot pur şi simplu să se transforme în copii-ucigaşi, fiindcă atunci când simt că în calea îndeplinirii „misiunii lor speciale” apar obstacole, „nu le rămâne nimic de făcut decât să înlăture ceea ce, după părerea lor, îi împiedică”,

scrie jurnalista A. Dobrosoţkih, citând un îndrumar de educare al acestor copilaşi. Şi adaugă:

„Pentru atingerea scopului lor suprem, copiii «indigo» – după părerea celor care le fac reclamă – nu se dau în lături de la nimic.”

Este cumplit când ne închipuim ce viaţă ne aşteaptă dacă vom sta cu mâinile în sân şi vom lăsa să se împlinească profeţiile întunecate.

Tatiana Şişova, Cand copilul nu asculta, Editura Sophia, 2015