Capul plecat

Vin dintr-un cătun sărac, adăpostit sub stânca unui munte cotropit de arbori seculari. Nu avem nici şcoală, nici şosea, nici magazine. Doar o boaghe de acoperişuri ţuguiate şi o mică pagişte cu iarbă mătăsoasă pe care, an de an, copiii se adună să admire stelele şi să viseze că adevărata Patrie a omului e Cerul.

Călătorii care ne aud vorbind de munte şi de stele, ridică a nedumerire din sprincene.

– E un deal, zic ei. Un deal mai priporos ca altele care a visat cândva să fie munte, dar pe care nici un munte nu l-ar accepta drept frate… Iar în ceea ce priveşte stelele, e mai mult ca sigur că de asta şi sunteţi aşa săraci, pentru că vă pasă de ceea ce e în jurul soarelui mai mult decât de ceea ce e în jurul vostru…

Vorbele lor ne supără, desigur, dar trecem cu vederea peste ele, deoarece suntem struniţi de mici să nu uităm că sabia nu poate reteza un cap plecat.

Secole la rând am stat ascunşi după acest proverb ca după o cetate.

Păgânii pustiau oraşele bogate din imprejurimi. Pe la noi, însă, dădeau din ce în ce mai rar, pentru că de fiecare dată coborau la vale fără pradă. Singura noastră bogăţie era stânca şi cerul – două mari comori… de care nici o forţă nu era în stare să ne păgubească.

Mai era, ce-i drept, şi o a treia mare bogăţie – un izvor cu apă tămăduitoare.

O păzeam cu toţii ca pe o salvare. Nici o boală nu era fatală pentru cine se scălda în ea. Transmiteam secretul pe şoptite, dintr-o generaţie în alta, iar bătrânii care conduceau comunitatea nu lăsau ca el să fie cunoscut de alţii. Cel mai tare se temeau de „omul fără rădăcină”.

– Cine nu-şi iubeşte casa părintească, ziceau ei, nu va fi în stare să iubească nici izvorul, iar indiferenţa lui ucigătoare poate preschimba apa în lacrimi.

Mic fiind, nu-mi dădeam prea bine seama ce semnificaţie aveau aceste vorbe.

Într-o bună zi, însă, un „rătăcit” a intrat în satul nostru pe neaşteptate. S-a târât pe brânci, a plâns, a implorat. Speriat, bolnav şi plin de sânge, ne-a lăsat să înţelegem că s-ar prăpădi în cazul când am refuza să-l îngrijim.

– Trebuie să-l ajutăm, ne-a şoptit timidă vocea Bunătăţii.

Fără să mai stăm pe gânduri, l-am scăldat în apa tămăduitoare.

A doua zi au sosit oamenii legii şi au întrebat de el. Demnitatea, însă, ne-a împiedicat să-l divulgăm. L-am ascuns cât mai departe de hăitaşii care străpungeau cu baioneta lucrurile noastre.

Aşa a rămas să locuiască printre noi un om necunoscut care, probabil, era un criminal,  dar în care nimeni n-a intuit atunci Marea Primejdie.
În ziua când s-a făcut bine şi i-am dat de înţeles că trebuie să plece, el s-a uitat la noi cu ochi hulpavi şi a rostit:

– Apa asta tămăduitoare… Nu e bine să vă aparţină numai vouă!

Ne-a întors spatele, fără se ne mulţumească, şi s-a dus, ca să revină la scurt timp în fruntea hăitaşilor de odinioară.
În acelaş an, ne-au închis biserica şi au transformat-o în spital de boli infecţioase.

Bolile aduse de străini au cuprins şi oamenii comunităţii. Aerul s-a transformat în ceaţă – o ceaţă care a preschimbat cerul în lacrimi. Noaptea se auzea cum morţii plâng în cimitire.

Disperaţi, bătrânii au îngenuncheat alături de copii pe pagişte şi au prins a se ruga la stele, cu fruntea sprijinită în pământ.
Toate acestea m-au cutremurat. M-am simţit dator să întreprind ceva, dar, în fierbinţeala supărării mele, n-am găsit nimic mai potrivit decât să iau un par şi să-l înfig cu ciudă în şipotul prin care ţâşnea din stâncă apă tămăduitoare.

Speriat, izvorul s-a retras în măruntaiele pământului. A zăcut acolo până dimineaţă, iar a doua zi a răbufnit la suprafaţă cu puteri nebănuite şi devastatoare. Şuvoaiele lui au spălat nisipul de sub stâncă şi au prăbuşit-o cu furie peste visele unor sărmani care trăiau cu gândul că adevărata Patrie a omului e Cerul…

În aceeaşi zi, mi-am luat lumea în cap şi am pornit în căutarea altui munte. Îmi era peste putere să rămân alături de sătenii mei care nici măcar acum nu renunţaseră să stea „cu capul plecat”, ca să nu-i prindă sabia…

Dar, când m-am îndepărtat suficient de mult de locul unde mă născusem, am simţit mai mult decât am auzit cum un copil le reproşa sătenilor cu voce disperată:

–  Cum, oare, să ne mai uităm la stele, dacă stăm mereu cu fruntea în ţărână?!

Extras din Fărâme de suflet, Aurelian Silvestru, Ed. Tocono, 2011