Cât timp omul este în trup, are ocazia să câștige…

Cu mintea, ne punem și facem cât de multă nevoință; cât rezistă organismul. Dar dacă în timpul nevoinței ne luptă foarte mult gândurile și ne tulbură și ne obosesc?

Dacă putem plânge, prin plâns fug toți diavolii și orice patimă se retrage. Dacă nu putem plânge, înseamnă că mi se pare mie că am supărat pe Dumnezeu. Spunea un sfânt părinte: „De câte ori mă pun la rugăciune și nu pot plânge, sunt părăsit de dorul lui Dumnezeu”. Sunt ca o frunză dusă de vânt la deal, la vale… Cât timp mintea mea zice „Doamne Iisuse…”, ori mă gândesc la acestea pământești, sunt de plâns. Dar, atâta spun: nu mai corespund sfaturile Sfinților Părinți cu unele obști. Cât omul se încrede în el și se iubește pe el, Duhul Sfânt stă departe. Poate să se nevoiască… Cât se iubește pe el, Duhul Sfânt îl lasă în părăsire.

Cum putem înțelege să nu ne iubim pe noi?

Pe măsură ce ne smerim, nu stăm de vorbă cu gândurile, și totodată îl miluim pe trup strict necesar. Aceste duhuri, prin care caută să se iubească cineva pe sine, ori părerea de sine că el e cineva, acestea diavolul le aduce. Dar cândva, pe măsură ce sporești în smerenie, aceste duhuroi nu mai luptă. O perioadă luptă, apoi se retrag; și dacă nu s-a învoit cu ele, scapă omul. Întâi luptă cu duhul slavei deșarte; dacă se lasă biruit, stă de vorbă cu gândurile, vine duhul mândriei; și dacă nici acelea nu le-a putut birui, atunci vine duhul trufiei. Și la duhul trufiei Biserica nu-l mai poate ajuta. Gata, atunci numai Dumnezeu dacă face vreo minune.

De ce nu-l poate ajuta Biserica?

Știi de ce? Pentru că Duhul Sfânt pe toți păcătoșii îi iartă de pe fața pământului, dar pe omul mândru, mai ales trufaș…Numai așa, dacă vrea Dumnezeu, poate a avut niște fapte bune și îl smerește cu unele lovituri grele, ca să spun așa. Fără să vrea se trezește în închisoare, ori se vede că-i încurcat din toate părțile, și se vede într-o prăpastie, iar atunci fără să vrea dispare și trufia și mândria, și nu se mai ia după gânduri, caută pocăință și atunci Dumnezeu iar îl primește… Cât timp omul este în trup, are ocazia să câștige.

Părintele Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie şi pocăinţă, Editura Agaton, 2010