Caut un preot…

Despre preoţie se poate spune aceeaşi, ce spuneau sfinţii despre monahism, şi anume:  dacă toată lumea ar şti cât e de bine să fii călugăr – toţi ar merge la mănăstire.  Şi dacă toată lumea ar şti cât e de greu să fii călugăr – nimeni nu ar mai merge la mănăstire. Preoţia în acest sens este comparabilă cu monahismul. Este frumoasă,  dar şi foarte grea.

Greutatea preoţiei  se simte nu de toţi preoţii şi nu imediat. În special, este grea pentru acei, care nu au ales această cale dintr-o chemare interioară, dar s-au lăsat conduşi de faimă, posibilitatea de a conduce, sau poate chiar s-au lăsat amăgiţi de gânduri despre propria sfinţenie. Iar unii pur şi simplu după cuvintele sfântului Dimitrie al Rostovului, au ales calea preoţiei nu pentru Hristos, ci pentru bucata de pâine oferită.  Un astfel de preot se va simţi împovărat de slujirea sa, va căuta să scurteze slujbele, va fi supărat pe oameni şi îi va considera proşti şi enervanţi.  Fiecare slujbă va fi pentru el un chin.

Şi e total diferit pentru acei, care nu aşteaptă să primească  nimic de la preoţie, decât însăşi preoţia.  Acest har, despre care ne permitem de multe ori să discutăm, îl pătrunde pe iereul,  care îl iubeşte pe Hristos şi îi slujeşte Lui. Dar şi aceşti robi ai Domnului nu sunt scutiţi de ispite şi de căderi în viaţa spirituală. Atunci când o persoană primeşte taina hirotoniei, el ridică o povară, greutatea căreia o va simţi numai cu trecerea anilor.

Îmi amintesc de cuvintele  Mitropolitului Antonie (Bloom) despre preoţie.  El a comparat preotul cu acel măgăruş pe care Iisus a intrat în Ierusalim. Din simplitatea sa, măgăruşul credea că pentru el sunt aşternute hainele, şi că el este întâmpinat cu ramuri şi strigăte de salutare.  Adesea preotul poate uita faptul că sărutul mânii, adresarea cu „dvs”, respectul adânc pentru preoţie, nu se referă atât lui, cât Domnului Iisus Hristos.  Fără să-şi dea seama, devine acel măgăruş evanghelic, în timp ce singurul Preot este este însuşi Hristos.  El e Preotul pentru vecie.  Fără El, toţi suntem nimic.

Iată această conştientizare a propriei neputinţe fără de Hristos, este necesară preotului.  Lui îi este deschisă nu doar propria conştiinţă, dar şi conştiinţele multor oameni.  Pentru fiecare dintre noi, este  suficientă propria persoană pentru înţelegerea  slăbiciunilor omului dar şi păcătoşenia sa. Preotul, mă voi repeta, o citeşte nu doar din paginile conştiinţei sale, dar şi din conştiinţele tuturor ce i se încredinţează.  Această imagine a păcatelor adânc înrădăcinate, ce-l înrobesc pe om, adesea dau naştere în ochii celui ce le priveşte fricii, tristeţii şi chiar a oboselii.  Preotul, are nevoie mereu de Hristos cel viu şi de prezenţa Sa, pentru ca fiecare mărturisire să fie primită cu adevărat ca una în Hristos şi fiecare slujbă să fie  oficiată ca pentru prima dată.

Din nou, mă voi referi  la cuvintele Mitropolitului Antonie.  El relatează despe un tânăr iereu, care în momentul sfinţirii darurilor s-a simţit nevrednic de a o face.  El s-a retras zicând:  „Doamne, eu nu pot.”  Şi atunci i s-a alăturat Cineva nevăzut. Cineva,  care i-a dat puterea de a săvârşi Liturghia. Acesta a fost Acela, care şi este Singurul ce o săvârşeşte.  Probabil fiecare preot  poate din experienţa proprie să relateze despre cazuri similare, dar sensul e unul: fără Hristos, suntem nimic.

Pe cel care îşi doreşte să devină preot, aş încerca să-l fac să mediteze mult la această hotărâre. Un scriitor spunea că, chiar dacă va fi biciuit în piaţă în fiecare zi, el nu se va opri din scris. Iată această dorinţă irezistibilă ar trebui să existe şi la un viitor preot. Totodată ea fiind însoţită şi de  cunoştinţele necesare, în special a vieţii bisericeşti.  Este necesar pentru toată viaţa de a te îndrăgosti de Evanghelie şi de slujire. Trebuie neapărat să înveţi să nu observi petele din viaţa bisericii, dar să slijeşti pentru Hristos.

Şi e neapărat necesar ca Dumnezeu să te binecuvânteze ca în viaţa ta să ai ca exemplu, un adevărat slujitor al altarului. Unul, ce-ţi va fi exemplu pentru tot restul vieţii.  Nu doar în Biserică şi la propăvăduire, dar şi prin toată viaţa sa.

Există câteva profesii, care pot fi numite sfinte.  Ele sunt comparabile cu misiunea iereului printr-un şir de asemănări. Sacră, spre exemplu, este profesia învăţătorului. Cuvântul „învăţător” – este unul dintre numele Mântuitorului.  Mulţi din cei care nu l-au văzut în El pe Dumnezeu, l-au văzut drept Învăţător. Prin urmare, oricine aduce oamenilor cunoştinţe despre bine şi lucruri folositoare este asemenea lui Hristos, într-o anumită măsură.

Învăţător trebuie să fie şi Preotul. Răbdărea, perseverenţa şi persistenţa, iubirea de discipoli, un păstor poate învăţa de la profesorii buni.

O altă profesie sacră, estea cea a medicului. Să-ţi compătimeşti pacientul, să nu eviţi plăgile şi rănile sale, să fii răbdător şi să fii gata întotdeauna de a mearge acolo, unde eşti aşteptat – sunt  calităţile unui medic adevărat. Fiţi de acord, aceste trăsături sunt neapărat necesare şi unui preot. Acest lucru înseamnă că putem învăţa şi de la oamenii în halate albe, nu doar din manualele de la seminar.

Şi în cele din urmă, a treia profesie asemănătoare preoţiei, ar fi cea de militar. El, ca şi păstorul, nu lucrează, ci slujeşte. El depune jurământ şi trebuie să-i fie fidel.  Pentru el, ca pentru nimeni altcineva, trebuie să fie prezente calităţile, cum ar fi ascultarea, sacrificiul, curajul şi disciplina. Şi este asemănător prin ceea ce trebuie să prezinte cu un preot.

Iată aceste trei profesii în mare măsură ne ajută să înţelegem adevăratul sens al preoţiei. Preotul trebuie să fie un învăţător, medic şi luptător .

Aici aş vrea să vă aduc aminte şi despre Diogene.  Acela, care avea o concepţie înaltă despre om, dar nu putea găsi întruchiparea acesteia în viaţă, după închipuirea sa ideală despre el.  În plină zi, cu o lumânare aprinsă, el putea apărea pe stradă, repetând cuvintele:  Caut un om.

Parafrazându-l pe Diogene, aprinzând o lumanare, vreau să spun, că sunt în căutarea unui preot. Unde sunteţi medicilor şi soldaţilor, păstorilor şi rugătorilor? Atât de mult ne lipsiţi, iar lumea piere fără adevărata preoţie.

Dumnezeu ne-a spus : Rugaţi-vă, deci, Domnulului secerişului, ca să scoată lurcători la secerişul Său, căci secerişul e mult, dar lucrătorii sunt puţini.

Toţi creştinii trebuie să se roage Domnului, ca El să aducă la calea preoţiei „lucrători buni”.  Şi ei vor veni la timpul lor, nu pot să nu vie. Din fiecare genereţie se nasc adevăraţi slujitori ai lui Hristos. Iar omul atent observă cu nu suntem privaţi de ei şi azi. Nu le vom duce lipsa şi pe viitor. Cred că aşa va fi.

Traducere şi adaptare Natalia Lozan

sursa pravoslavie.ua