Ce e smerenia?

Ce e smerenia? Eu am ajuns la înţelegerea smereniei în felul următor. Odată mi‑a venit un gând foarte limpede: «Ce sunt toate faptele noastre, toate rugăciunile noastre, toate ale noastre? Trebuie să strigăm ca vameşul: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!» Ei, şi atunci inima mea a priceput, a priceput, că esenţialul este mila lui Dumnezeu. Am înţeles asta nu cu mintea, ci cu inima.

Şi uite că de atunci am început să rumeg gândul acesta, să trăiesc cu gândul acesta, să mă rog cu gândul acesta, ca Domnul să nu mi‑l ia, ci să mi‑l dezvolte. Tocmai aceasta este smerenia începătoare – subliniez, începătoare: să ne dăm seama că noi înşine nu suntem nimic, suntem făptură a lui Dumnezeu, suntem numai zidire a lui Dumnezeu. Aşadar, cu ce să ne mândrim, ce să‑I opunem lui Dumnezeu? Deşi Domnul ne‑a cinstit cu cea mai mare vrednicie – cea de a fi fii ai lui Dumnezeu –, acesta este tot dar de la Dumnezeu. Pe urmă, chemându‑ne, ne‑a răscumpărat ca să ne refacă, să ne înfieze Sieşi – dar şi acesta este tot dar de la Dumnezeu. Păcătuim, păcătuim – Domnul ne iartă; şi acesta este dar de la Dumnezeu.

Iar noi ce avem? Nu avem nimic care să fie al nostru. Iată, asta trebuie să intre în inima omenească. Trebuie să înţelegem asta, dar nu cu mintea, ci cu inima. În orice rugăciune, oricâtă insuflare, oricâtă răpire i‑ar da Domnul omului în rugăciune, el trebuie să se roage, la bază, ca vameşul: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Totul, chiar şi această insuflare, totul este dar de la Dumnezeu. Nu este în noi nimic bun, totul e de la Domnul.

Pe scurt, cum a zis David, eu sunt un purice în Israil, vierme sunt, şi nu om. Ce credeţi, că de frumuseţe a spus vorbele astea? Nu. Ele au ieşit din starea asta, de care vă vorbesc. La asta trebuie să ajungem cu sinceritate şi din starea asta trebuie să iasă orice rugăciune a noastră. Tocmai aceasta este smerenia începătoare – începătoare, zic.

De aici iese încă ceva, de care trebuie să vă vorbesc, fiindcă e lucrul cel mai important. Trebuie neapărat ca omul să simtă nu cu mintea, şi nu numai cu inima, ci cu toată fiinţa sa, din creştet până în talpă, iubirea dumnezeiască, pe care nici oamenii, nici îngerii n‑o pot pătrunde. Trebuie ca el să‑I mulţumească lui Dumnezeu, să‑L slavoslovească, să se plece înaintea Lui, înaintea Domnului, pentru marea Lui milostivire şi dragoste. El ar trebui să dorească nu doar să fie răstignit alături de El şi să îndure toate, ci şi să fie rupt în bucăţi, şi nu rupt o dată în bucăţi, ci sfâşiat toată viaţa sa. Iată cum trebuie să simtă. Iar noi, ticăloşii, nu putem răbda nici cel mai mic necaz, nici măcar cel mai mic.

De asta a şi rânduit Biserica să înceapă rugăciunea prin cuvintele: «Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie», adică «Slavă şi mulţumită Ţie, Doamne, pentru mila Ta, pentru dragostea Ta, pentru îngăduinţa Ta, pentru faptul că Tu, Doamne, Făcătorul lumii, de Care tremură toţi îngerii, Te‑ai pogorât până la a ne îngădui să Te numim Domn al nostru şi să‑Ţi vorbim, să ne rugăm Ţie».

Domnul face totul pentru om, pentru bucuria lui, pentru mântuirea lui, chiar şi pentru plăcerea lui. Face totul, numai să fie spre folos, nu spre dauna omului. De aceea, nu trebuie să ne temem, nu trebuie să ne speriem de necazuri. Domnul face totul, ne poate şi izbăvi de toate. De aceea, trebuie să ne plecăm înaintea Domnului (tocmai pentru asta avem nevoie de camere separate), să‑I mulţumim, să‑L slavoslovim, să ne rugăm Lui din tot sufletul…

Înţelegeţi? Cu mintea înţelegeţi, dar cu inima sunteţi încă departe de înţelegere. Ca să înţelegeţi cu inima trebuie neapărat, în primul rând, să vă rugaţi cu rugăciune însingurată. Neapărat! Apoi, să trăiţi evanghelic, să vă pocăiţi pentru păcate, fiindcă trebuie ca omul nu doar să înţeleagă, ci să şi simtă că suntem vameşi, că trebuie să‑I vorbim lui Dumnezeu ca vameşul. La asta nu ajungi uşor. Vine omul după ce a căzut de multe ori, după ce a încălcat de multe ori poruncile lui Dumnezeu. A căzut o dată, s‑a sculat, s‑a pocăit. Iarăşi a căzut. Iarăşi s‑a sculat. Şi în cele din urmă înţelege că fără Domnul piere.

La Sisoe cel Mare a venit un frate şi zicea: «Părinte, am căzut!» «Scoală‑te!» «M‑am sculat, dar am căzut iarăşi.» «Scoală‑te din nou!» «Până când?» «Până la moarte.» Când omul va înţelege profund, cu inima, această cădere a sa, va înţelege că omul însuşi este nimic, că este pe de‑a‑ntregul în cădere, va începe să strige către Domnul: «Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului, vezi în ce stare sunt», atunci poate să ajungă în starea smereniei începătoare şi să se mântuiască. Iată de ce când Îl căutăm pe Dumnezeu nu trebuie să ne deznădăjduim şi să ne temem de căderi…”

Cuviosul Nikon Vorobiov

Sursa: Cuvântul Ortodox