Ce faci pentru cei din jurul tău? (II)

Mama Mia – femeia care crește peste patruzeci de copii

Trăim într-o lume intoxicată de vorbe şi ideologii. Chiar şi între cei ce frecventăm  biserica întâlnim o mulţime de păreri de sine, frustrări şi lamentări, critici şi justificări. La Mama Mia, în cazul acestui om pentru care minunile sunt un fapt cotidian, aflăm însă o autentică vieţuire creştină. O jertfă continuă pentru aproapele, în care Îl descoperim prezent pe Însuşi Hristos. Căci, într-adevăr, pe drumul Crucii nu poţi să urci decât împreună cu El, Cel ce a zis: „Luaţi jugul meu, că este bun, şi povara mea, că este uşoară.”Matei 11:29-30″. Ne bucurăm pentru Mama Mia, fiindcă nu a refuzat binecuvântarea de a porni pe această cale ce duce în Împărăţia lui Dumnezeu. (G.F.)

 – Au fost momente în care aţi simţit că nu mai puteţi, că sunt prea multe probleme şi vă copleşesc?

– Sunt momente, sunt astfel de momente, dar să ştiţi că, atunci când îmi este mai greu, îmi vine în minte Drumul Calvarului, Drumul Crucii. Îl privesc pe Hristos şi zic: „Doamne, dacă Tu ai suferit atât, dacă Tu ai putut purta acea cruce care ţi-a fost dată, cine sunt eu să mă revolt şi să nu-mi port crucea?”. Şi eu ştiu că există un har – nu poţi realiza nimic fără jertfă. De aceea, o fac cu toată bucuria şi cu mulţumire adusă Celui de Sus că-mi dă harul de a sluji, de a înălţa, de a ridica. E parte din menirea mea, pesemne, aici, pe pământ.

– Care este relaţia copiilor cu Dumnezeu şi cu sfinţii?

– Noi ne rugăm cel puţin de trei ori pe zi şi, pentru că de multe ori ei au trăit într-o lume în care răul era normalitate, i-am învăţat şi îi învăţ, de la Decalog pornind, să facă binele și să urmeze binele. Citim din Biblie, ne rugăm, mergem în fiecare săptămână la biserică, deja avem copii care cântă în corul bisericii, se spovedesc, se împărtăşesc, fac curat la biserică, vor să facă tot felul de lucruri minunate. Mai mult decât atât, mergem la alţi copii, la alţi oameni pe care îi slujim, aşa cum Hristos ne-a arătat că trebuie să o facem.

Sunt întâmplări minunate. Am botezat copii la 7-10 ani, câte unsprezece copii odată! La un moment dat, pentru nişte fetiţe pe care le-am luat din grupul „wolf” – deci copii fără identitate, copii care nu au certificate de naştere –, am găsit preoţi hărăziţi de Dumnezeu care au acceptat să îi boteze, şi a trebuit să mă duc tocmai la Piatra-Neamţ, la un prieten, să îi boteze acolo. Vreau să vă spun că acele fetiţe, nişte ţigănci – copii crescuţi într-un hambar, unde nu învăţaseră nimic, nu ştiau nimic, trecuseră prin suferinţe inegalabile, pentru că erau obligate să fure, să înşele – se purtau ca nişte mici animăluţe. În clipa în care am ajuns în biserică şi ele şi-au dorit să fie botezate, am văzut pe faţa lor o lumină dumnezeiască. Vreau să vă spun că nimic nu poate transforma mai mult o fiinţă umană. S-a umplut biserica de o lumină incredibilă, iar feţele acelor copii şi feţele noastre radiau, curgeau lacrimi de fericire. Un nimb extraordinar s-a aşezat în jurul lor şi au primit două nume nume minunate: Maria şi Ana. Ele şi-au ales numele acestea. A fost un lucru extraordinar.

Dacă vreţi, fiecare dintre copiii noştri este o minune. Să iei un copil din subterane, un copil care a fost folosit în reţele de cerşetorie, sau copii care au participat la lupte, crime, omoruri, lucruri incredibile, şi să faci din ei o minune a vieţii care să radieze bunătate şi înțelegere, să devină nişte copii aşa cum îi vedeţi dumneavoastră – este o minune care se petrece în fiecare zi.

„Am învăţat să fiu mai aproape de Dumnezeu cu fiecare clipă…”

– Ce se întâmplă cu aceşti copii după ce ajung la vârsta majoratului?

– Noi ne străduim, îi punem în licee, avem prieteni care îi susţin, acolo unde se poate, în licee private, unde fac coafură, frizerie, învaţă meserii în paralel cu liceul. Unii dintre cei care îşi doresc pot să urmeze mai departe o facultate – şi avem câţiva absolvenţi care şi-au luat masterul şi se duc şi lucrează. Deci noi nu ne despărţim de ei atâta timp cât ei sunt doritori să respecte regulile noastre, să accepte să trăiască împreună cu noi (v-am spus că avem un regulament de ordine interioară), şi la rândul lor se implică, dăruiesc ceva copiilor de aici – mă refer la grija lor, la atenţia lor…

În afară de asta, rămâne între noi o relaţie de familie, de aceea de Crăciun, de Paşti, de sărbători, casa este plină de copii care sunt acum căsătoriţi, care au copiii lor, care vin şi pleacă, petrecem un timp împreună. Suntem cu adevărat o familie.

– Ce aţi învăţat de la aceşti copii?

– Că fiecare copil este, de fapt, o minune. Am învăţat să fiu, pe zi ce trece, mai bună, să dăruiesc mai mult, să fiu mai responsabilă, să nu mă pun pe primul plan… Dacă vreţi, am învăţat, de fapt, să fiu mai aproape de Dumnezeu cu fiecare clipă care trece.

– Cine sunt ultimii veniţi?

– Sunt două grupuri de fraţi, fiecare de câte trei copii. Trei dintre ei au venit acum doi ani, părăsiţi de mamă. Mama trăieşte cu mai mulţi bărbaţi. Tatăl lor – deşi, în mod real, se pare că nu el este cu adevărat tatăl lor, dar şi-a asumat răspunderea că ar fi copiii lui – este un om care nu are nici măcar o clasă terminată, dar este un om care este conştient că nu-i poate ţine şi că nu vrea să-i lase să trăiască într-un adăpost social, undeva pe câmp, înspre Mogoşoaia, unde condiţiile de viaţă sunt foarte grele. Omul acesta a avut curajul să se ducă la Protecţia Copilului şi să spună: „Eu vreau ca copilaşii mei să nu ajungă aşa cum sunt eu, fără şcoală, fără serviciu, nişte copii care cerşesc…” – pentru că el, ca să-i poată ţine pe copiii lui, se ducea să cerşească, şi oamenii îi dădeau de milă resturile mâncării lor, numai ca să-i poată ajuta cât de cât pe aceşti copii.

Una din fetiţe a venit la vârsta de trei ani. Nu purtase niciodată un pantofior în picior. Avea în jurul picioruşului ei un „pantof” făcut din noroi. Vreau să vă spun că ne-au trebuit cam zece zile să putem scoate noroiul acela din pielea ei. Nu vă daţi seama ce înseamnă să auzi copii de 4-5 ani vorbind despre mama, care „este o…”, sau copii care nu au ţinut în viaţa lor în mână o jucărie. Este traumatizant… Unul dintre băieţei este şi cu deficienţe intelectuale şi nu are o ureche. Nu ştim dacă aude, încă nu am reuşit să-l facem să fie suficient de disponibil să treacă prin teste. Avem medici dispuşi să-l studieze, să-l evalueze, şi facem încercări ca să-i putem reconstrui urechea externă, pentru că el nu are ureche externă. Acesta ar fi unul din grupuri. Uitaţi, la ora actuală, unul este în grădiniţă, unul în clasa zero, celălalt este în clasa I – încearcă, se străduiesc să înveţe.

Celălalt grup sunt trei copii lăsaţi în pădure de mama lor, care nu are decât 23 de ani – una din fetiţe având zece ani, deci sunt copii făcuţi de foarte tânără. Toţi trei sunt bolnăviori, copii care au trăit în pădure, părăsiți în ploaie, în întuneric şi în frig… E greu să poţi reclădi ceva în sufletul acelor copilaşi. Şi totuşi, la ora actuală sunt trei copii fericiţi, care vorbesc cu mama lor – ea este plecată din ţară –, vorbesc la telefon şi au învăţat să nu o mai judece, dar care noaptea uneori ţipă şi tremură, cu amintirea vieţii pe care au dus-o în sufletul lor…

„Sunt copii care mor acolo, în subterane!”

– Ne puteţi povesti cazuri în care aţi simţit că Dumnezeu vă ajută, minuni pe care Dumnezeu le-a făcut cu dumneavoastră?

– Totul este o minune. Gândiţi-vă că m-am dus în subterane, unde este o lume a întunericului – o lume a întunericului fizic, dar şi o lume a întunericului spiritual. Oamenii de acolo nu au o limită; răul capătă forme incredibile, pentru că ei sunt obligaţi, săracii, să se ascundă, să trăiască acolo, să accepte condiţiile acelea, să-şi folosească copiii pentru cerşit şi pentru lucruri rele. Acolo, a fi bun, a merge la şcoală sunt lucruri care nu-şi au sensul. Acolo trebuie să înveţi să faci rău ca să supravieţuieşti, şi răul are forme din ce în ce mai adânci. Când, totuşi, am fost chemată de una din mamele de acolo – mi-a spus: „Dacă nu veniţi, copilul meu moare!” (făcuse o sincopă din cauza temperaturii, era în şoc hipotermic) –, am zis: „Ce fac, mă duc?”. Am căutat să sensibilizez opinia publică, să chem televiziuni să filmeze, să vadă ce se întâmplă, dar subiectul nu prezenta interes la timpul acela. Poliţia ne-a spus că dacă copiii aceia au părinţi, atunci ei nu pot să intervină, şi eu am zis: „Totuşi, sunt copii care mor acolo, în subterane!”.

Atunci m-am rugat şi am zis: „Doamne, dă-mi puterea Ta şi dă-mi înţelepciunea Ta să pot intra acolo, să nu lăsăm aceşti copii!”. Am luat dintre copiii mai mari crescuţi de mine şi, împreună cu nora mea, am intrat acolo, am reuşit să luăm aceşti copii, i-am ţinut în maşină ca să-i scoatem din şocul hipotermic. Atunci am simţit că sunt înconjurată de îngeri, pentru că oamenii de acolo au încercat să ne taie, să arunce cu tot felul de obiecte ascuţite, să ne lovească… Întotdeauna, de fapt, când intri în asfel de locuri, numai Dumnezeu este Cel care te protejează. Gândiţi-vă câţi copii bolnavi am găsit, copii plini de păduchi, copii plini de scabie, am văzut oase prin carnea ruptă, copii care mergeau în patru labe pentru că niciodată nu fuseseră puşi să meargă în poziţie bipedă…

Totul este un miracol. Nimic nu poţi face fără puterea lui Dumnezeu. Dacă vreţi, devine o normalitate să trăieşti împreună cu Dumnezeu – eşti, cum să vă spun, un slujitor, dar simţi puterea… În mod fizic, nu poţi să faci atât de multe lucruri, nu poţi să te încarci cu atât de multă durere, nu poţi să găseşti atâta înţelepciune să poţi să dirijezi, să continui, să înaintezi cu atât de multe probleme. Gândiţi-vă la oprobriul oamenilor; oamenii te acceptă foarte greu, comunităţile nu sunt încă dispuse să accepte aceşti copii. Este o permanentă, dacă vreţi, luptă între „mă opresc – sau înaintez?”. Şi nu poţi să te opreşti, pentru că există mâna lui Dumnezeu care te împinge, şi înaintarea o faci numai prin credinţă.

– Chiar voiam să întreb despre relaţia cu oamenii care nu înţeleg ceea ce faceţi şi vă judecă…

– Sunt astfel de oameni, dar constat din ce în ce mai mult că Dumnezeu lucrează în sufletele oamenilor. Aici, un rol extraordinar îl au oamenii Bisericii, oamenii care înţeleg ce înseamnă, de fapt, Hristos în toată această minune. În acelaşi timp, îmi dau seama că sunt foarte mulţi tineri care, ieşind din ţară şi văzând în străinătate practica de acolo, aceea de a face voluntariat, de a ajuta, de a întinde mâna, sau managerii care vin din afară şi impun celor care lucrează în companiile lor să facă astfel de lucruri, încep şi deschid cumva ochii minţii. Se simte un progres în evoluţia conştiinţei sociale. Şi totuşi, noi nu avem voie să ne jucăm în parcul de alături, pentru că în cartier sunt oameni care nu vor să-şi amestece copiii lor cu copiii noştri. Deşi, pe de altă parte, sunt oameni cu poziţie socială mult mai înaltă şi posibilităţi materiale, care-şi aduc copiii lor să-i vadă pe copiii noştri, să vadă ce motivaţi sunt să înveţe, ce frumos ştiu să se comporte… Deci suntem cumva la o confluenţă sau, dacă vreţi, la o răscruce de drumuri. Până la urmă, fiecare ne alegem calea. Cred însă că oamenii trebuie să se întoarcă cu faţa spre Dumnezeu, ca să înţeleagă ce înseamnă cu adevărat iubirea…

„Ce altă bucurie mai mare decât atât?”

– Cum Îl percep aceşti copii pe Dumnezeu? Cum îi percep pe sfinţi?

– Ei sunt îndrăgostiţi de Dumnezeu, învaţă să vorbească cu Dumnezeu, se uită uneori pe bolta cerului, privesc stelele şi spun: „Doamne!”. Sau, aşa cum v-am spus, merg la biserică – noi avem aici o biserică, o biserică a copiilor, aşa de frumos pictată de D-l Smaranda –, şi ei stau, şi se aşază în faţa sfinţilor şi învaţă să vorbească cu Dumnezeu. Avem cărţi de rugăciuni, trăim toate praznicele acestea ale sfinţilor, conform calendarului ortodox, şi sunt foarte pătrunşi. Copiii sunt deschişi şi învaţă să comunice de mici cu Dumnezeu.

– Vorbeam mai devreme de modele – ce modele încercaţi să le aduceţi în faţă?

– Modelul ideal este Hristos, şi încerc să le aduc ca modele oameni din viaţa reală, oameni ca dumneavoastră, ca mine, oameni care vin şi iniţiază o relaţie cu copiii nu aducându-le ceva – pentru că nu asta vreau să-i fac pe oameni să realizeze cu aceşti copii, nu vreau să condiţionez bucuria comunicării de bunurile materiale. De aceea, de multe ori le spun oamenilor: „Nu contează că nu aveţi! Veniţi şi iniţiaţi o relaţie cu copiii, jucaţi-vă, citiţi-le, cântaţi-le, povestiţi-le, descrieţi-le ceva, ştiu eu, despre minunea care îi înconjoară! O frunză poate fi pretext de bucurie şi de discuţie…”. Deci, modelele vreau să fie oamenii din lumea reală, care mai departe îi pot inspira.

Ca să ajungi la desăvârşire e un drum; nu poţi fi desăvârşit de mic, dar poţi cunoaşte calea spre desăvârşire, şi atunci trebuie să ai ce să imiţi, trebuie să ai ce să înveţi, trebuie să ai pe acea persoană care să aibă deschiderea să spună: sunt aici, cu tine. Aşa cum ne spune Dumnezeu: „Nu te teme, Eu sunt cu tine până la sfârşit”. Deci, este simplu. Iar cartea de căpătâi rămâne această Biblie povestită copiilor şi relaţia cu preotul, care este, iar, foarte importantă, că nu este totul să vezi un preot în altar. Este o mare bucurie când preotul vine aici, în casă, şi slujeşte, şi-i învaţă, şi cântăm împreună, şi le spune pilde şi le dă învăţătură.

– Care sunt cele mai mari satisfacţii ale dumneavoastră?

– O, dar cred că numai despre satisfacţii v-am vorbit! Cea mai mare satisfacţie este că mi-am găsit menirea, şi de aceea, când s-a pus problema să mă opereze în câteva ore, nu m-am temut, ci am avut o bucurie extraordinară, pentru că ştiam că am adus ceva aici, pe pământ, mi-am împlinit menirea într-un fel sau altul.

Am descoperit cu adevărat iubirea, deşi, aşa cum v-am spus, am trecut prin foarte multă suferinţă copil fiind, şi după aceea printr-o suferinţă datorată bolilor. Am descoperit că trupul este doar o casă efemeră şi că, de fapt, ceea ce se înalţă este sufletul. Port în sufletul meu toată bucuria, tot harul pe care Dumnezeu mi l-a dat. Şi ştiu, exact aşa cum soţul meu a plecat, senin, privind cerul, fericit că în ultimele clipe a reuşit să vadă douăzeci şi şapte dintre copiii pe care noi îi crescusem şi care acum erau oameni pe picioarele lor – ce altă mare bucurie poţi să ai decât să ştii că ai dăruit viaţă şi speranţă unor suflete? Practic, nu iei nimic cu tine, dar ce laşi? Vieţi schimbate în Hristos. Ce altă bucurie mai mare decât atât?

„Împărţiţi în jurul vostru dragoste!”

– Doamna Mia, de ce credeţi că, în general, nu avem râvnă pentru a ne apleca şi asupra problemelor semenilor, pentru a întinde o mână de ajutor aşa cum aţi întins dumneavoastră?

– Ştiţi de ce? Pentru că din păcate trăim egoişti, centraţi pe sine. Poate sistemul în care trăim ne determină să fim aşa. Ştiţi şi dumneavoastră că puterea şi banii corup. Din păcate, modelele care ne sunt prezentate sunt modele vulgare, modele de oameni care se realizează material, profesional, dar care nu reuşesc să se ridice la statura reală a înălţimii spirituale. Nu trebuie să fii nici prea mare filosof, nici prea mare învăţat. Eu mă întorc la omul simplu de la ţară, la omul acela care-ți împărţea pâinea şi-ţi dădea paharul cu apă. Dacă ne-am întoarce cu adevărat la tradiţional, la esenţe, la sentimente, la Hristos – repet şi am să repet – la adevărata învăţătură a Sfinţilor Părinţi: să dăruieşti, să nu judeci, dar să nu fii nici căldicel, ci să fii un foc pentru a dărui semenilor… Uitaţi-vă în jurul nostru câţi oameni pier în bogăţie, dar atât de nefericiţi şi care nu lasă în urma lor decât ceartă: cine va lua, ce va lua, cum va lua. Dar uitaţi-vă la ce eliberare pentru mine, pentru un om ca soţul meu, care am zis: „Doamne, noi am pus la dispoziţia Ta tot ce am avut, Ţie ţi-am dăruit, pentru Tine, în numele Tău!”. Şi am început să creştem aceşti copii, aşa cum face şi familia Smaranda. Gândiţi-vă că oamenii aceştia dăruiesc în mod necondiţionat – dar pentru ce? Pentru o slavă deşartă? Nu, dăruiesc ca să ajute nişte suflete să se elibereze de sub povara păcatului, a sclaviei, a întunericului, să fii liber în Hristos, să înaintezi şi să-ţi urmezi calea.

– Un cuvânt de încurajare pentru cei care au multe probleme şi simt că nu mai pot…

– O, Doamne! Ridicaţi-vă ochii spre Cer, ajutorul vine numai de acolo! Și, când vă este mai greu, aduceţi-vă aminte că El Însuşi a purtat Cruce, a purtat moarte nedreaptă… Dar gândiţi-vă că El a făcut totul fără să judece, fără să condamne, El a întins întotdeauna mâna celor care au fost în suferinţă. Credeţi cu putere în rugăciune şi gândiţi-vă că avem o cale, un drum. Nu disperaţi, nu încercaţi să vă agăţaţi de lucruri de nimic, lucruri care astăzi sunt, mâine nu mai sunt. Întindeţi-vă sufletul către Hristos şi, cu ochii minţii şi cu puterea sufletului şi cu curajul pe care vi-l dă credinţa, încercaţi să împărţiţi în jurul vostru dragoste, pace, speranţă. Aceasta este adevărata bunăstare. Amin!

Material realizat de

Raluca Tănăseanu

Articol publicat în numărul 77 (Iunie 2015) al revistei Familia Ortodoxă.