Cel mai mare păcat al zilelor noastre: oamenii s-au afundat în deznădejde și nu mai cred în Înviere

Deoarece femeile vremii noastre au pierdut această conștiință înaltă, au început să nască prunci după trup.

Copiii noștri au devenit incapabili pentru credință. Adeseori le este greu să creadă că sunt chipul Dumnezeului celui veșnic. Cel mai mare păcat al zilelor noastre constă în faptul că oamenii s-au afundat în deznădejde și nu mai cred în Înviere. Moartea omului este considerată de aceștia ca moartea cea din urmă, ca nimicire, în timp ce ea trebuie considerată drept clipa schimbării chipului existenței noastre, drept ziua nașterii noastre la viața cea mai înaltă, la plinătatea vieții ce aparține lui Dumnezeu.

Cu adevărat Evanghelia spune: „Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică, iar cel ce nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa”(Ioan 3, 36). „Amin, amin, zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă”(Ioan 5, 24). „Amin, amin zic vouă: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac”(Ioan 8, 51). Și expresii asemănătoare putem aduce din destul.

Adeseori aud de la oameni: – Cum și de ce se întâmplă toate acestea?

Pentru ce majoritatea oamenilor și-au pierdut capacitatea de a crede? Oare, această nouă necredință nu este consecința vastei culturi, când ceea ce spune Sfânta Scriptură devine basm, vis irealizabil?

Credința, capacitatea de a crede, nu depinde în primul rând de gradul de cultură al omului. Într-adevăr, observăm că în vremea noastră, în care se răspândește cultura, credința slăbește, în timp ce ar trebui de fapt să se întâmple contrariul. Adică, cu cât mai vaste devin cunoștințele omului, cu atât mai multe pricini are pentru a recunoaște marea înțelepciune a creației lumii. Așadar, în ce constă rădăcina necredinței?

Înainte de toate, se cuvine să spunem că subiectul acesta este în primul rând lucrarea părinților, a taților și a mamelor.

Dacă părinții se comportă cu seriozitate față de faptul nașterii noului om, cu conștiința că pruncul născut poate fi cu adevărat „fiu al omului” după chipul Fiului Omului, adică al lui Hristos, atunci se pregătesc pentru această faptă nu așa cum de obicei se întâmplă ea.

Iată un exemplu minunat: Zaharia și Elisabeta se rugau de multă vreme ca să li se dăruiască un fiu… Dar ce s-a întâmplat?

„Şi i s-a arătat Îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului tămâierii. Şi văzându-l, Zaharia s-a tulburat şi frică a căzut peste el. Iar Îngerul a zis către el: Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan. Şi bucurie şi veselie vei avea şi, de naşterea lui, mulţi se vor bucura. Căci va fi mare înaintea Domnului… şi încă din pântecele maicii sale se va umple de Duhul Sfânt. Şi pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor” (Luca. 1, 11-16).

Vedem în continuare că Ioan, aflându-se încă în pântecele maicii sale, a cunoscut vizita Maicii lui Hristos și a săltat de bucurie, iar bucuria lui s-a transmis maicii sale. Atunci aceea s-a umplut de duh proorocesc.

Altă pildă este proorocița Ana.

Așa și acum, dacă tații și mamele ar naște copii, conștienți de marea însemnătate a acestei fapte, atunci copiii lor s-ar umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicilor lor, iar credința în Dumnezeu, Creatorul a toate, ca față de Părintele lor, ar deveni pentru ei firească și nici o știință nu ar putea să le clatine această credință, deoarece „cel ce se naște din Duh, duh este”.

Așadar, existența lui Dumnezeu și apropierea Lui de noi este un fapt evident pentru un astfel de suflet. Iar necredința celor erudiți sau a celor inculți va fi în ochii acestor fii ai lui Dumnezeu ca o simplă dovadă că oamenii aceștia nu s-au născut încă de sus, și tocmai din această pricină nu cred în Dumnezeu, pentru că sunt numai trup, născuți din trup.

Însă ceea ce constituie o adevărată problemă pentru Biserică, pentru menirea ei, este cum să-i convingă pe oameni că sunt adevărați fii și fiice ai veșnicului Părinte; cum va arăta lumii posibilitatea unei alte vieți, asemenea vieții lui Hristos, sau cu cea a Prorocilor și a Sfinților.

Biserica este datoare să aducă în lume nu numai credința în Înviere, ci și garanția pentru ea. Atunci va fi de prisos pretenția pentru oricare alte învățături moraliste.

Extras din Extrase din: Arhim. Sofronie, Taina vieții creștine