Cine sunt demonii?
11:01, luni, 12 august, 2013 | Cuvinte-cheie: cateheză, demonii, diavolul, dumnezeu, ermoghen adam, evanghelia, ispite, sfanta scriptura
Demonii sunt îngeri căzuţi, care „nu şi-au păstrat deminitatea” şi s-au transformat din buni în răi. (Iuda6; In8,44). Ei mai sunt numiţi şi duhuri rele (Lc 7, 21; 8, 2; Ef 6,12), duhuri necurate (Mt 10,1; Mc 1,,23-27; 3,11; 5,2-13; 6,7; 7,25; 9,25; Fa 5,16; 8,7), demoni (Mt 8,31, 12,24-28; 17,18; Mc 3,15; 7, 26-30; Lc 10,17), draci, putere necurată ş.a.
Căpetenia poartă denumirea de diavol (greceşte diabolos – clevetitor, ispititor – Mt 4,1; Lc 4.2; In 7.44; 1 In 3.8; Evr 2.14; Ap. 20.2; s.a), Satana (evreieşte – vrăjmaş- Mt 12,26; Mc 3,26; Lc 10,18; 11,18; 22,31; Fa 26,18; 2 Co 11,14; 2 Tes 2,9; Ap 2,13; 12,9), Beelzebul (Mt 12,24-27), Veliar (2 Co 6,15), Balaurul (Ap 12, 7-9; 20,2), iar ceilalţi se numesc îngerii satanei (2 Co 12,7).
Ei au fost numiţi îngerii răi, din cauza atitudinii lor ostile faţă de oameni, căci fiind răi, mult rău fac oamenilor: au îşelat pe Adam şi Eva, îndemnâтdu-i să guste din pomul binelui şi răului şi prin aceasta lipsindu-i pe oameni din viaţa din rai. Ei şi astăzi continuă să-i ispitească (Lc 4,2; Mc 4,15; Co 7,5); să le inspire gânduri şi dorinţe rele (In 8, 44; 13,2; Fa 5,3); să le provoace suferinţe fizice şi boli (Iov 1,6-22; 2,1-7; Kc 8,26-29; 13, 10-16; Fa 10,38); să se arăte în mod văzut (2 Co 11,14; Mt 4, 1-10), făcând şi multe altele prin care tind să smintească, să deruteze, să intimideze oamenii. N-au fost scutiţi de uneltirile lor nici sfinţii, nici Apostolii (Lc 22,31; 2 Co 12, 7-9), nici chiar însăşi Fiul lui Dumnezeu, când a venit în trup pe pământ (Mt 4, 3-11).
Sfinţii Apostoli ne preîntâmpină despre primejdia ce vine din partea lor:
„Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Ptr 5,8).
„Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh. ” (Ef 6, 11-12).
Deşi îngerii răi sunt vrăjmaşii oamenilor şi acţiunile lor îi pot aduce la tot felul de crime, până şi la sinucidere şi pierderea mântuiii, ele pot deveni şi utile pentru oameni, altfel Dumnezeu nu le-ar fi admis (comp. 1 Co 10,13).
Sfântul Vasile cel Mare scrie că Dumnezeu îngăduie cruzimea demonilor pentru vindecarea noastră. Relaţiile dintre îngerii răi şi oameni pot fi asemănate cu cele dintre animalele răpitoare şi victimile lor. Pentru animalul victimă (iepure, căprioară) răpitorul (lupul) este vrăjmaş de moarte (dacă-l prinde, îl devoră). Pentru specia întreagă, însă, răpitorii sunt chiar de folos, nu le permit înmulţirea peste măsură; eleminând exemplarele bolnave, slăbite şi anormale ajută la însănătoşirea şi selecţia populaţiei; condiţionează răspândirea lor în spaţiu; le formează deprinderile (să fie mai atenţi, mai sprinteni), contribuind astfel la formarea speciei date.
În teologia creştină se consideră că pricina căderii îngerilor, transformării lor din buni în răi, a fost generate de mândrie: căpetenia lor Lucifer, sau Deniţa, care va deveni mai apoi diavolul şi satana (Ap 12,9), a căzut fălindu-se cu starea sa luminoasă în care se afla şi prin care se evidenţia în ierarhia cerească. Câzând de la Dumnezeu, el a atras după sine şi alţi îngeri din subordonarea sa.
Căderea însă nu i-a transformat pe diavol şi îngerii săi în vrajmaşi neîmpăcaţi ai lui Dumnezeu, precum consideră unii oameni, căci şi după cădere ei se supun necondiţionat lui Dumnezeu atunci când le limitează activitatea. Pe Iov, spre exemplu, a putut să-l ispitească doar cu permisiunea lui Dumnezeuşi numai în măsura pe care i-a indicat-o Dumnezeu (Iov 1, 6-12).
Asemenea şi pe Sfinţii Apostoli, conform Evangheliei, satana a cerut să-i „cearnă ca pe grâu”, adică să-i supuie unor ispite dure, dar din text se poate înţelege că i-a fost permis să-l ispitească doar pe Simon Petru (Lc 22, 31-32). Fără permisiunea Domnului nici macar demonii nu au putut intra (Mt 8, 28-32).
Satana şi îngerii lui alcătuiesc o întreagă împărăţie, căci Domnul a zis că „dacă satana scoate pe sazana…atunci cum va dăinui împărăţia lui?” (Mt 12, 24-26). În prezent puterea împărăţiei satanei se extinde asupra spaţiului dintre cer şi pământ, de aceea satana este supranumit „stăpânitorul puterilor văzduhului” (Rf 2,2 comp. Ap 12, 7-9).
Până la venirea Fiului Lui Dumnezeu în trup pe pâmânt satana avea putere şi asupra întregii omeniri (cu excepţia evreilor din Vechiul Testament)m căci Domnul a zis că „acumstăpânitorl acesteia va fi aruncat afară” (In 12,31). Această putere a satanei asupra lumii este identificată cu păgânismul. Sfânta Scriptură spune că Sf. Apostol Pavel a fost trimis să propovăduiască păgânilor ca ei „să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de la stăpânirea lui satan la Dumnezeu” (Fa 26,18). Acelaşi lucru se afirmă în mai multe locuri ale Scripturii (Dt 32,17; Ps 105,37; 1 Co 10,20; Ap 9,20).
Arhimandritul Ermoghen (Adam)
Extras din
Creştinismul şi religiile păgâne, Mănăstirea Noul Neam 2006, p. 11-13