Cinstirea sfinților. Modelul Paisian, un răspuns dat crizei contemporane

Trăim o vârstă a vremurilor care se legitimează prin obsesia recordurilor şi, poate, cel mai trist dintre acestea este recordul de subtilitate a răului. Probabil, nicicând răul nu a fost mai subtil, mai rafinat, mai sofisticat în felul în care îl abordează pe om. Ipostazele de rău brut, colţuros, aruncat peste omenire în contururile războaielor purtate cu sabia, ale lagărelor de concentrare, ale execuţiilor fără proces au fost înghiţite de agenda istoriei.

Varianta modernă a răului este elaborată, cosmetizată, aproape irecognoscibilă, iar mesajele întunericului sunt livrate omenirii, învelite în mod invariabil în staniol de lumină. Totul se face în numele libertăţii, darul cel mai preţios oferit de Persoana Divină omului: încurajarea comportamentelor sexuale deviante prin excesiva lor mediatizare, legalizarea eutanasiei în tot mai multe state ale lumii, înlocuirea instituţiei căsătoriei cu aşa-numitul „aranjament pentru viaţă” şi legiferarea partajului în cazul desfacerii acestui aranjament, în unele Coduri Civile europene, totul se face în numele libertăţii, al iubirii de oameni şi al respectării dreptului acestora de a face absolut orice. Războaiele moderne nu se mai poartă în plan militar, ci economic, iar ocuparea de teritorii nu se mai face cu armate staţionate pe tărâmuri străine, cu trupe atât de greu de hrănit şi de echipat, ci cu seducătoare lanţuri de magazine supradimensionate, care corodează încet şi sigur identitatea unei anume părţi de lume şi îi înlănţuie cetăţenii în atât de hipnotizanta şerbie a datoriilor la bănci. În faţa unui prezent cu graniţe atât de diluate, în care culorile se amestecă, iar lumina autentică devine tot mai greu de distins de cea contrafăcută, ne punem întrebarea: cum poate simţul discernerii existent în om, conştiinţa, să-şi mai găsească drumul spre o autentică întâlnire cu Hristos?
Nu suntem primii care ne punem această întrebare. Deruta nu este un simptom al timpurilor moderne. Cauzele ei poartă amprenta epocii, dar efectul de spulberare pe care îl are asupra integrităţii omului este mereu acelaşi. Iar răspunsul pe care îl caută fiecare suflet, cutremurat de agresivitatea şi abrutizarea, aduse de un veac ce se vrea al maximului confort şi tehnologizării, nu poate fi găsit decât în exemplul sfinţilor. Vieţile celor care au învins timpul veacului şi atacurile sale şi au păşit, încă din viaţa pământească, în timpul contemplaţiei şi în unirea deplină cu Dumnezeirea, nu vor înceta niciodată să furnizeze soluţii valide oricărui impas, răspunsuri oricărei întrebări, mângâiere oricărei lacrimi. Marii învăţători ajunşi la sfinţenie vorbesc lumii peste veacuri, dăruind modele oricui le caută. Între aceştia, un chip de lumină al întregii creştinătăţi va rămâne întotdeauna Paisie Velicikovski, rememorat de posteritate cu numele de Sfântul Paisie de la Neamţ.
Născut la 21 decembrie 1722, la Poltava, în Malorusia (Ucraina de răsărit, de pe malul stâng al Niprului, încorporată de Imperiul Ţarist), într-o familie cu tradiţie sacerdotală ortodoxă, Petru Velicikovski rămâne de la o fragedă vârstă singurul supravieţuitor dintre cei doisprezece copii ai familiei, menit să urmeze tatălui, bunicului şi străbunicului său în funcţia de protopop al Poltavei. Cu acest scop, ajunge la doar doisprezece ani, elev la Academia Movileană din Kiev. Celebra şcoală de teologie, cea mai avizată din răsăritul Europei la acea vreme, fusese întemeiată în 1631 de către Petru Movilă (deci, înaintea numirii acestuia, în 1633, ca Arhiepiscop şi Mitropolit de Kiev, Galiţia şi a toată Rusia), cu scopul declarat de a deveni cea mai fidelă tezaurizatoare a valorilor şi tradiţiilor ortodoxiei creştine. Până la momentul în care elevul Petru Velicikovski păşeşte peste pragul acestei şcoli însă, în 1734, peste celebra Academie trecuse epoca occidentalizantă a lui Petru cel Mare, care îi schimbase profilul şi orientarea, transformând-o dintr-o redută a ortodoxiei autentice într-un avanpost extra-muros al scolasticii de tip apusean. După patru ani de studiu conştiincios, în care elevul din Poltava încearcă să-şi mulţumească atât profesorii cât şi mama, Petru Velicikovski, fiul, nepotul şi strănepotul de preot ortodox, îşi dă seama că unirea cu Hristos şi viaţa în lumina adevărului hristic nu îi pot parveni pe calea studiului limbilor moarte şi al filosofilor antici, greci şi latini, care se predau în Academie la acea dată, ci prin litera plină de duh a textelor patristice pe care le descoperă în bibliotecile mănăstirilor din jurul Kievului şi prin chiliile pustnicilor din Munţii Moşenski. În momentul unei asemenea revelaţii, Petru părăseşte prin fugă Academia şi începe un pelerinaj de doi ani prin mănăstirile din stânga şi din dreapta Niprului, Liubeţki, Medvedovski, Pecerskaia Lavra, schimbând liniştea unei existenţe asigurate şi îmbelşugate de viitor protopop al Poltavei cu zbuciumul unei peregrinări fracturate de foarte dese mutări, cauzate de prigoana catolicismului polon, de brutalitatea vreunui stareţ mai aprig sau, pur şi simplu, de continua căutare a adevărului. Pelerinajul său ucrainean se sfârşeşte la vârsta de douăzeci de ani, în 1742, când hotărăşte să-şi urmeze vocaţia monahală pe tărâmul altei ţări şi să înveţe Sfânta Liturghisire în tonurile altei limbi, iar pentru aceasta trece fraudulos graniţa în Moldova, urmărit de poteră, de frig, de singurătate şi, mai ales, de o teamă cumplită pe care şi-o învinge doar gândindu-se la Hristos. În urma sa, lasă o patrie care i-a oferit o existenţă de protopop, o mamă preaiubită, limba în care s-a născut şi s-a rugat şi cei câţiva foarte apropiaţi prieteni. O lume dragă, pe care o părăseşte în numele adevărului, având în faţă doar pericole şi nesiguranţa vieţii de transfug şi toate acestea la vârsta de doar douăzeci de ani, şi aflat aproape în pragul absolvirii celei mai celebre şcoli de teologie din răsăritul Europei.
De câte ori, prinşi în mecanismul derapat al unui loc de muncă, al unui post oarecare, ştim că lucrăm în fiecare zi împotriva adevărului, fie chiar şi prin tăcerea noastră, şi totuşi consimţim să mergem înainte într-un tandem duplicitar cu întunericul, pentru salariul pe care
îl primim şi, mai cu seamă, de teamă că nu vom putea câştiga nicăieri în altă parte un altul? În numele dragostei, pentru propria familie, pentru copiii care trebuie hrăniţi, ne facem adesea complicii unui sistem care, în schimb, ne va confisca cu mult cinism, atât nouă, cât şi copiilor noştri, dreptul de a trăi în adevăr, de a ne spori şi împlini talantul primit la naştere, ne va închide orizonturile şi ne va ucide în fiecare zi, câte puţin, speranţa. Curajul tânărului Petru Velicikovski, rasoforul Platon din anul 1742, care pleacă spre o lume necunoscută şi plină de pericole, părăsind pentru totdeauna tot ce îi este familiar şi perspectiva unei vieţi tihnite, doar pentru că nu îşi poate imagina viaţa în afara adevărului, acest curaj al unui tânăr de douăzeci de ani, ne-ar putea el oare sluji de model în momentele de alegeri dificile ale vieţii?
Ajuns pe tărâm românesc, rasoforul Platon (Petru Velicikovski) petrece patru ani la schiturile Dălhăuţi, Trăisteni şi Cârnu, aşezăminte monahale de rit athonit, grupate în jurul mănăstirii de la Poiana Mărului, condusă în acea vreme de un alt mare isihast de origine ucrainiană, Stareţul Vasile, întemeietor al mănăstirii. În tot acest timp, Platon învaţă limba română şi se iniţiază în tainele isihasmului, pe care apoi, cu o uriaşă râvnă duhovnicească, pleacă să-l aprofundeze şi să-l descifreze la Athos, unde speră să aibă loc marea sa întâlnire cu isihasmul autentic, de factură bizantină. În comunităţile monastice care îl găzduiseră în cei patru ani de şedere în Muntenia (1742 – 1746), fusese iubit şi preţuit ca un ucenic destoinic şi drag tuturor. Şi totuşi Platon alege greul unei noi plecări, pentru a-şi apropia şi mai mult izvorul adevărului. Câţi dintre noi oare, găsind un loc unde să aflăm tihna unei vieţi scurse în preţuirea celorlalţi şi căldura unui mediu favorabil, ne-am mai desprinde înfruntând iarăşi şi iarăşi necunoscutul, doar pentru a urma chemarea nevoii de cunoaştere şi a verificării adevărurilor pe care ne-am clădit întreaga viaţă?
Devenit la Athos preot şi stareţ de mănăstire, Paisie Velicikovski va petrece şaptesprezece ani de viaţă, păstorind o comunitate multilingvă, care creşte cu fiecare zi de la opt membri până la şaizeci şi patru de monahi şi care va lupta pentru supravieţuire biologică şi spirituală cu birurile uriaşe impuse de stăpânirea otomană, cu frigul, cu foamea şi cu ignoranţa din acel moment a comunităţii monastice athonite, vlăguite de vitregia vremurilor şi incapabilă de a mai aprecia, la justa sa valoare, tezaurul de manuscrise şi biblioteci pe care îl are în păstrare. Umblând desculţ iernile, trăind în lipsuri fără număr, doar din vânzarea lingurilor de lemn cioplite de el însuşi şi de întreaga sa obşte în interiorul schitului Sfântului Prooroc Ilie, stareţul Paisie îşi găseşte totuşi timp şi energie pentru a colinda toate mănăstirile athonite, în căutarea manuscriselor Sfinţilor Părinţi şi a textelor patristice vorbitoare despre frumuseţea rugăciunii lăuntrice, Rugăciunea lui Iisus. Tânărul stareţ nu îşi uită nicio clipă idealul, nu se dezice de el şi nu se lasă aruncat de pe cale de foame, de frig şi de ameninţările stăpânitorilor turci. Îşi găseşte întotdeauna timp (deşi pentru aceasta învaţă să trăiască acordându-şi doar trei ore de odihnă pe noapte) pentru creşterea în duh, în viaţă spirituală şi în rugăciune. De câte ori, ducând o viaţă care se măsoară numai în facturi deja plătite şi în facturi care aşteaptă să fie plătite, ne-am refuzat plăcerea de a mai citi o carte, ne-am considerat prea obosiţi pentru a mai încerca să parcurgem o poezie, să mai admirăm o floare, să mai hrănim o pasăre şi ne-am lăsat, cu bună ştiinţă, abrutizaţi şi reduşi la condiţia de animal de povară, doar pentru că nu mai vedem sensul zborului spiritului, de prea multă oboseală şi de prea mult noroi adunat în suflet? Deşi avem doar un copil sau doi şi nu purtăm de grijă unei familii cu şaizeci şi patru de suflete, precum Stareţul Paisie la Athos …
Întors pe pământ românesc, Paisie Velicikovski, un stareţ aflat acum în vârstă de patruzeci şi unu de ani, îşi va mări necontenit familia duhovnicească, înfiind, în duh, ucenici de şapte limbi diferite, sosiţi din toate marginile lumii ortodoxe. În cele trei mănăstiri româneşti pe care le va păstori, Dragomirna (1763–1775), Secu (1775–1779) şi Neamţ (1779–1794), Stareţul Paisie va avea ucenici români, ruşi, ucrainieni, greci, albanezi, bulgari, sârbi şi chiar evrei botezaţi. Obştea închegată în jurul său şi care l-a urmat pretutindeni, rămasă în istorie cu numele de obştea paisiană, a ajuns să numere în perioada nemţeană până la 800 de suflete, iar diferenţele de limbă, neam şi obiceiuri din interiorul ei erau cu delicateţe netezite de înţeleptul stareţ, până la cristalizarea în fiecare individ a unei conştiinţe de apartenenţă la o comunitate, care are drept unică identitate frăţia întru Hristos şi drept unic limbaj, legea iubirii de aproapele. Obştea paisiană de la Neamţ şi Secu, numărând aproape o mie de suflete sub unirea administrativă şi spirituală a unei singure stăreţii, reprezintă un model de comunitate multinaţională şi multilingvă care a funcţionat fără fisură pe timpul Stareţului Paisie şi o jumătate de veac după dispariţia acestuia. Modul său de organizare şi aşezământul paisian, care îi reglementa viaţa până în cele mai mici amănunte, ar trebui studiate în toate Academiile de Ştiinţe Politice, unde sisteme ultra-moderne de învăţământ nu ne oferă vai, decât politicieni prea puţin iscusiţi în a realiza armonia între oameni de limbi şi naţii diferite, ba chiar şi între oameni de aceeaşi limbă şi de acelaşi neam.
Şcoala de Traducători (itinerantă) de la Dragomirna, Secu şi Neamţ a dat lumii ortodoxe lucrări de patristică fundamentale, traduse din limba greacă bizantină în slavonă şi română. La Dragomirna, sub îndrumarea şi la sugestia stareţului Paisie, ieromonahul Macarie dă la iveală Prima Gramatică Rumânească, în 1772, precum şi un dicţionar slavono-român ce cuprinde aproape 20 000 de articole, gesturi prin care Şcoala Paisiană de Traducători face, chiar din primii săi ani de existenţă, un serviciu imens limbii române. În timp, Paisie însuşi, care ajunge, ca încununare a întregii sale munci, să traducă Filocalia în slavonă (ce se va tipări cu titlul de Dobrotoliubie, în 1793, la Sankt Petersburg), dezvoltă un autentic sistem traductologic, într-un moment în care traductologia nu îşi câştigase încă nici autonomia ca domeniu ştiinţific, în spaţiul european. În plus, Şcoala sa practică un sistem de burse de studii la Academia Domnească din Bucureşti, burse finanţate în întregime din veniturile mănăstirii şi acordate printr-o selecţie riguroasă în funcţie de aptitudini, vocaţie şi de dorinţa individului de a se întoarce ulterior şi a ajuta la realizarea proiectelor de traduceri ale obştii nemţene. Mai mult, stareţul de la Neamţ îşi organizează, în interiorul mănăstirii, propria şcoală de limbă greacă şi propria bibliotecă pe care o îmbogăţeşte necontenit cu volume rare, aduse din toate colţurile Europei, pe cheltuiala mănăstirii.
Sistemul traductologic paisian a rămas cu totul nestudiat până acum. La fel, principiile sale pedagogice şi sociologice pe care a construit o comunitate perfect închegată şi armonioasă, a cărei valoare şi funcţionalitate sunt validate de mulţimea realizărilor culturale ale acesteia. Traseul pământesc al unuia dintre cei mai profunzi gânditori, pe care i-a dat Biserica Creştină Răsăriteană în veacurile moderne, poate astfel deveni model de inspiraţie şi conduită pentru oameni aparţinând unor domenii extrem de variate: politologi, lingvişti, traductologi, sociologi, pedagogi, filosofi şi bineînţeles, înainte de oricine, preoţi şi teologi.
În afara ideilor extraordinar de profunde pe care le oferă tuturor acestora, fiecare în domeniul său, modelul paisian este însă, înainte de orice, un model de personalitate, comportament şi atitudine care se adresează fiecăruia dintre noi, oriunde ne-am afla şi oricine am fi, arătându-ne calea spre o viaţă autentică în Hristos şi spre împărtăşirea din dragostea şi adevărul pe care Acesta le-a dăruit lumii.
* Acest text reprezintă transcrierea unei prelegeri susţinute în faţa studenţilor Facultăţii de Teologie „Dumitru Stăniloae” din Iaşi, membri ai Cercului de Istorie Bisericească „Arhiereu Narcis Creţulescu”, cu ocazia desfăşurării, în 26 martie 2013, a şedinţei de comunicări ştiinţifice cu titlul „Peregrinări prin istoria Mănăstirii Neamţ. 250 de ani de la venirea Stareţului Paisie în Moldova”

** Cercetările implicate de realizarea acestui articol au fost finanţate din Fondul Social European de către Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 [proiect POSDRU/CPP 107/DMI 1.5/S/78342].

Dr. Nicoleta-Ginevra BACIU,
Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi

Material publicat în revista Altarul Credinței 7-8, 2013