“Cititorii necititori” şi alte fenomene ale vieţii noastre; interviu cu Arhimandritul Tihon Şevkunov, autorul volumului “Nesfinţii sfinţi”

Arhimandritul Tihon Şevkunov (în lume Gheorghe Alexandrovici Şevkunov) este cunoscut credincioşilor din România în primul rând ca autor al cărţii „Nesfinţii sfinţi şi alte povestiri” (Editura „Egumeniţa”, 2013). El s‑a născut pe 2 iulie 1958, într‑o familie de medici, şi a absolvit în 1982 Facultatea de Scenaristică a Universităţii Cinematografice Ruse de Stat. Tot în acest an ajunge la mănăstirea Peşterilor din Pskov şi, în urma întâlnirii cu părintele Ioan Krestiankin, îşi descoperă vocaţia monahală. În 1991 este tuns în monahism cu numele Tihon la mănăstirea Donsk din Moskova. În prezent părintele Tihon Şevkunov este arhimandrit al Mănăstirii Sretenie (Întâmpinarea Icoanei Maicii Domnului din Vladimir), rector al seminarului teologic de pe lângă această mănăstire, secretarul executiv al Consiliului Cultural al Patriarhiei şi membru în consiliul de cultură al Preşedinţiei Ruse.

Părinte Tihon, povestiţi‑ne despre istoria apariţiei cărţii, cum s‑a născut ideea de a o scrie şi de ce anume acum?*

Deseori eu am povestit aceste istorii studenţilor mei, prietenilor, fraţilor din mănăstire. Unii dintre cei care le auzeau, mă rugau să le scriu şi, fiindcă eu aveam deja o anumită obişnuinţă de a scrie, la un moment dat s‑a format structura cărţii şi mi s‑a părut interesantă. Ştiţi, eu cred că fiecare scriitor se adresează, în primul rând, unor oameni concreţi. Şi al doilea principiu destul de important, chiar dacă este egoist – trebuie negreşit să‑ţi placă ţie însuţi ceea ce scrii. Iată că eu am simţit că şi unul, şi altul sunt prezente. Munca a durat doi ani. Mi‑au fost necesare 11 redactări pentru a pune totul în ordine şi a trimite apoi lucrarea altor redactori. Ca rezultat, a apărut această carte.

Sincer vorbind, când o scriam, mi‑am pus conştient un ţel principal – să‑l introduc pe cititor în ALTĂ lume, populată cu eroii săi, cu spaţiul şi timpul său. Mă gândeam astfel: dacă îmi va ieşi aceasta, va ieşi totul.

In ciuda acestui ţel suprem, dumneavoastră aţi spus de mai multe ori că, totuşi, sunteţi uimit de acest „succes neaşteptat”. Cum explicaţi fenomenul acestei cărţi in cercul larg de cititori?

E greu de apreciat. Deoarece aceste istorii nu sunt inventate, eu sunt doar povestitorul evenimentelor şi martorul, în cazul dat, al vieţii de astăzi a Bisericii, create de Hristos cu două mii de ani în urmă. Pesemne, cartea a atins o oarecare realitate duhovnicească foarte importantă a oamenilor, chiar a acelor destul de îndepărtaţi de viaţa bisericească şi de mersul în fiecare duminică la biserică. Pentru mine a fost neobişnuit de important şi interesant faptul că mulţi oameni au reacţionat, găsind în carte multe în comun cu propria viaţă. Cum spunea scriitorul din vechime, Tertulian, „sufletul fiecărui om, prin firea lui este creştin”.

Cartea are deja viaţa ei absolut independentă: zeci de mii de ecouri şi în scrisori, şi pe internet. Pe 5 octombrie, la Biblioteca Congresului din Washington s‑a desfăşurat prezentarea traducerii în limba engleză, în toamnă va fi gata varianta franceză a cărţii, iese de sub tipar al doilea tiraj în limba greacă, spaniolii lucrează la traducere. În Rusia cartea s‑a răspândit intr‑un mare tiraj, 1.100.000 de exemplare şi, cum mi‑au spus specialiştii, are în jur de 4.000.000 de descărcări pe internet.

In treacăt fie zis, pe internet nu sunt copii legale…

Dar noi nici nu ne‑am opus accesului liber la versiunea electronică.

Personal nu pot indrăzni să descarc versiunea piratată a acestei cărţi… Mulţi cititori ai internetului mi‑au povestit că au descărcat cartea de pe unele site‑uri pirat, au citit primele capitole, dar apoi au mers la magazin, au cumpărat‑o şi au citit‑o in continuare in versiune tipărită. Este o situaţie unică pentru o carte in zilele noastre, sunteţi de acord?

Da, cartea îşi are pe deplin viaţa ei independentă, eu chiar mă detaşez de viitoarea ei soartă. Se întâmplă cu adevărat lucruri uluitoare: nu demult părintele Matei Samohin mi‑a spus că la el a venit o femeie şi i‑a povestit că trecuse printr‑o situaţie atât de deznădăjduită, încât se hotărâse să‑şi pună capăt zilelor. Ea îşi pregătise pastilele, însă zăbovea. Atunci privirea i s‑a oprit pe cartea primită în dar de curând – „Nesfinţii sfinţi”. Şi, în starea aceea gravă în care se afla, ea a început să o citească, a citit‑o întreaga noapte, iar dimineaţa a venit la biserică să se spovedească. Ce recompensă mai mare poate avea un preot, un scriitor, un om? Atunci înţelegi că, în cazul dat, tu – un nimeni şi un nimic – te‑ai învrednicit să fii arma proniei lui Dumnezeu, că ai făcut ceva, fără să înţelegi până la capăt ce anume…şi deodată acel ceva a început să lucreze cu o putere nemărginit mai mare decât ai presupus.

O intrebare absolut firească a cititorilor – va exista şi o continuare?

Mă gândesc la aceasta. În ultimul timp a trebuit să călătoresc mult prin ţară, să mă întâlnesc în principal cu un auditoriu studenţesc. Deseori interlocutorii încep să‑şi împărtăşească propiile lor istorii de viaţă. Şi iată că mi‑a venit gândul să alcătuiesc „Nesfinţii sfinţi 2” şi să le propun să trimită, să zicem, pe site‑ul nostru pravoslavie.ru, astfel de povestiri neinventate. Pe unele mai bune le vom publica pe site pentru a fi apreciate, iar dintre cele mai bune pe care le va alege publicul, vom alcătui o carte.

În ceea ce mă priveşte pe mine personal, desigur că este o bună idee să scriu o continuare, dar din păcate nu am deloc timp. Sunt preot şi stareţ al mănăstirii, rector al unei instituţii superioare de învăţământ, în plus sunt funcţionar bisericesc cu anumite obligaţii de rutină. De aceea cartea nu a fost scrisă practic la masă, ci în general pe genunchi, în maşină, în avion, în delegaţii, în hoteluri, în diferite ţări – din Japonia până în Grecia.

În general, vorbind despre planuri, eu am visat să scriu nu numai o carte, ci să realizez şi un film. Deja făcusem o înţelegere cu unul din canalele noastre centrale de televiziune pentru realizarea unu film artistic cu opt episoade, ale cărui personaje principale ar fi fost doi oameni. Unul – arhiepiscopul Luca Voino‑Iaseneţki, un sfânt rus, profesor, un medic talentat, care a devenit preot în anul 1927, în toiul prigoanelor asupra bisericii, apoi a devenit episcop. A fost întemniţat intr‑un lagăr, de unde l‑au eliberat temporar în timpul războiului pentru a lucra ca şi chirurg. Fiind arhiepiscop, el devine mai marele spitalelor de evacuare din Siberia, duce o activitate cu adevărat plină de abnegaţie, devine laureat al premiului de gradul I dat de Stalin pentru cartea despre chirurgia septică, din care au învăţat câteva generaţii de medici sovietici. Iar al doilea personaj ar fi fost Stalin. Două lumi care nu se intersectau în Rusia acelor vremuri. Aşadar, mi‑am luat pentru prima dată un concediu de o lună şi am plecat în Grecia, în apropiere de Athos, am scris toate momentele de bază ale scenariului, apoi am ajuns în Tesalonic. Acolo, mi‑am lăsat geanta cu calculatorul în maşină şi am intrat intr‑un magazin. Când m‑am întors, geamul era spart şi geanta furată. Aşa că pentru îndeplinirea acestui vis mi‑ar trebui cel puţin încă o lună de timp relativ liber.

Căderea culturii

Pe langă faptul că sunteţi preot, dumneavoastră mai sunteţi şi un cunoscut activist social, de asemenea, secretarul executiv al Consiliului Cultural al Patriarhiei, membru in Consiliul de Cultură al Preşedinţiei Ruse. Făcand parte din aceste structuri, comunicand cu funcţionarii din cercurile inalte, cum vedeţi situaţia de astăzi a culturii ruse?

Se vede o cădere evidentă, necamuflată cu nimic, a culturii în general, chiar comparativ cu perioada sovietică. Se vede şi o degradare morală şi etică, spre adânc regret. Se văd problemele de cultură socială, problemele cu mijloacele de informare în masă. Acestea au devenit, desigur, mai numeroase şi aparent mai libere, însă legământul lăsat de A. S. Puşkin întregii  culturi ruse – „cu lira mea bunele simţăminte trezeam” – majoritatea mijloacelor de informare în masă de astăzi şi o parte considerabilă a culturii contemporane, nu îl îndeplinesc. Sunt trezite simţăminte rele, murdare, duşmănoase. Televiziunea noastră a ajuns de batjocură. Cu excepţia a două canale, celelalte sunt în esenţă, cât de rău ne‑ar părea să constatăm, nişte manuale despre cum să urăşti, despre cum să trăieşti fără ruşine doar pentru tine, cum să te adaptezi cu obrăznicie la orice, despre cum să râzi cu cinism de faptele bune, de sinceritate, de puritate şi, în sfârşit, despre cum să ucizi şi cum să găseşti satisfacţie în a fi extrem de crud. Pe deasupra aceste manuale sunt prezentate cu insistenţă, sunt eficiente şi sunt bine lucrate. Nu cred că realizatorii acestor producţii îşi impun ţeluri canibale. Pricina este orientarea neînţeleaptă spre aceeaşi faimoasă şi vulgară piaţă care dictează cele mai grosolane, josnice şi deci cele mai distrugătoare cerinţe. Justificarea evidentă pentru toate producţiile denaturate şi primitive se ştie care este: raitingul şi profitul. Este clar şi rezultatul: scăpătarea culturală a societăţii şi criminalizarea ei. Nu ar trebui să se întâmple aceasta. Statul nostru a renunţat în ultimii douăzeci de ani, sub motivul respingerii unei societăţi totalitare, la funcţia sa milenară de educare a omului. Dar renunţarea la ideologie este tot o ideologie. Şi ceea ce vedem pe acele canale de televiziune, este tot o ideologie, distrugătoare şi neduhovnicească. Cuvântul „cultură” în limba latină înseamnă „a educa”, „a cultiva”. E vorba de o cultivare, de un sprijin, de o păstrare a acelei esenţe înţelepte, bune şi veşnice, asupra căreia se chicoteşte acum prosteşte şi cu atâta uşurinţă. Şi despre plivirea buruienilor. Dacă s‑ar proceda altfel (nu ar fi plivite buruienile), orice bucată de pământ, inclusiv şi câmpul duhovnicesc al ţării noastre, prelucrat cu atâta grijă de marii făuritori ai literaturii şi artei ruse, de cei mai buni politicieni, oameni de ştiinţă, de generaţiile străbunilor noştri care au clădit Rusia, şi în sfârşit, prin nevoinţele sfinţilor noştri, acest câmp duhovnicesc ar fi acoperit tot mai mult de buruieni.

Nenorocirea care domină astăzi arhetipul social constă în faptul că noi am izbutit să denaturăm concepţia despre bază şi suprastructură. Se consideră că economicul, materialul este baza. Dar este o mare rătăcire. Duhul îşi creează formele şi nu invers. Până nu vom înţelege aceasta şi nu ne vom reorienta priorităţile, puţin folos vom avea.

Desigur, această situaţie se va schimba şi raţiunea va triumfa. Dar întrebarea este când şi dacă oare nu va fi prea târziu? Trebuie creată o strategie de stat în domeniul culturii, învăţământului şi educaţiei şi această strategie va fi constructivă numai atunci când, evoluând, îşi va păstra continuitatea morală, spirituală şi istorică. Cărui om din generaţia viitoare îi vom preda ţara noastră? Unuia neruşinat, fără principii, nemilos, dispreţuindu‑şi ţara sa, orientat spre a imita Occidentul, înţeles greşit în mod vulgar şi primitiv. Sau unui om puternic, drept, înţelept şi milostiv, pregătit pentru a sluji jertfelnic ţării şi oamenilor? Dar calităţile bune nu vor apărea de la sine, fără cultivare şi îngrijire, fără plivirea buruienilor.

Nu demult în Consiliul Prezidenţial de cultură şi artă a avut loc o foarte importantă întrunire condusă de preşedintele statului. Cele ce vorbim acum, au fost rostite acolo de către mulţi. Cred că vine vremea nu numai a conştientizării, nu numai a cuvintelor adevărate, ci şi a faptelor.

Provocările veacului

Din 1 septembrie in toate şcolile din Rusia va fi introdus un curs cu denumirea „Bazele culturii spirituale şi morale ale popoarelor Rusiei”, care este poziţionat ca fiind laic, şi o disciplină in cadrul acestui curs – „Bazele culturii ortodoxe”. Care este atitudinea dumneavoastră faţă de aceasta?

În condiţiile unei pregătiri cum se cuvine şi corecte, cu un nivel adecvat al materialelor didactice, introducerea cursului de ştiinţe a religiei şi cel al religiilor tradiţionale din Rusia, desigur este un obiectiv necesar şi corect. În ţările din Vest, de exemplu în Germania, există în şcoli studiul religios obligatoriu, şi nu doar o jumătate de an în clasa a patra, cum e la noi, ci în toţi cei doisprezece ani. La fel e şi în Grecia, şi în Finlanda. Oricum ar fi, trebuie să înţelegem că Rusia nu este deloc o ţară religioasă. Aici merg la biserică regulat 2 – 2,5% din populaţie, iar în America, duminica este prezentă jumătate din populaţie. Chiar în ţări ca Anglia şi Franţa sunt în jur de 20%, adică de zece ori mai mulţi decât la noi.

Dumneavoastră călătoriţi mult, comunicaţi cu tineretul, ce intrebări primiţi de la studenţi?

Din discuţiile noastre este intr‑adevăr clar ce probleme principale îi preocupă acum pe tineri că şi pe întreaga societate. Problema principală, pe lângă întrebările despre credinţă, este cea a relaţiilor internaţionale. A doua problemă importantă – beţia obişnuită şi alcoolismul, narcomania. Vă amintiţi, noi am salvat popoarele Nordului care căzuseră în patima beţiei. Acum aceea şi problemă trebuie pusă şi în privinţa poporului rus. Dacă populaţia de bază a Rusiei nu va fi sprijinită acum cu adevărat, atunci provincia rusească va continua să bea şi să se degradeze. Pentru a rezista acestui fapt astăzi se face o muncă neştiută de mulţi, dar, fără a exagera, o muncă imensă şi complexă. Treptat sunt adoptate legi noi şi rezonabil restrictive, tineretului i se propun alternative sănătoase.

Încă o problemă care este ridicată negreşit şi oriunde – lipsa unei politici umanitare distincte şi sănătoase. Ni se spune deseori: în Occident nu există ideologie. Dar, de exemplu, Hollywoodul nu e o maşină ideologică, una care „construieşte” toată America, şi chiar lumea întreagă, după nişte tipare absolut precise?

Eterna problemă – conflictul intre părinţi şi copii – in vremurile noastre a căpătat noi trăsături. Internetizarea, computerizarea din ziua de astăzi este şi un bine, şi un pericol in acelaşi timp. Cititoarele noastre care sunt mame, ingrijorate de dependenţa copiilor faţă de reţelele de socializare, de jocurile pe calculator, gadgeturilor, v‑au adresat o intrebare. Ce ar trebui făcut ca adolescentul să se simtă adecvat nu numai in lumea virtuală, dar să fie şi un om integru in lumea reală? Cum se poate găsi un echilibru?

Educaţia este o măreaţă creaţie zilnică, munca părinţilor şi permanenta şi înţeleapta atenţie faţă de copiii lor. De multe ori a trebuit să‑i spovedesc pe unii oameni înainte de moarte. În spovedaniile lor ei nu sunt niciodată mâhniţi că nu au câştigat un milion în plus, nu au construit o casă luxoasă, nu au avut succes în afaceri. Oamenii în ultimele ceasuri ale vieţii lor sunt îndureraţi că nu au putut face un anume bine, că nu au putut să ajute, să‑i susţină pe apropiaţii, pe rudele lor, chiar şi pe oamenii necunoscuţi. Iar al doilea lucru care îi chinuie înainte de moarte pe aproape fiecare: faptul că au acordat puţină atenţie copiilor…

Eu m‑am convins foarte clar că la noi părinţii nu cunosc viaţa copiilor lor. Noi am făcut nişte filme cu tematică antialcoolică şi am vorbit cu fetiţe adolescente care învaţă în şcoli foarte bune. Aceste fetiţe folosesc alcool în fiecare zi – cocteiluri energizante foarte bine popularizate, apoi bere, apoi altceva de pe listă… În fiecare zi! Potrivit matrialelor Uniunii asociaţiilor consumatorilor, la noi în fiecare zi folosesc băuturi alcoolice 30 % din băieţi şi 20 % din fete, începând cu 13 ani. Iar părinţii nu ştiu despre aceasta. Şi sunt multe despre care părinţii nici nu bănuiesc. De exemplu, depre faptul că mulţi adolescenţi de 13‑14 ani trăiesc o viaţă adultă şi până la 17 ani schimbă o mulţime de „parteneri”.

Astfel de fenomene nu sunt deloc rare, din păcate. Dar eu nu înţeleg răspândirea lor în masă. Ce procent din generaţia de acum îşi va întemeia o familie normală, dacă un mare număr de căsătorii chiar în ziua de astăzi se destramă după doi ani? De aceea, dacă vorbim despre relaţiile dintre părinţi şi copii, în primul rând, se pare că trebuie să vorbim despre atenţia permanentă, zilnică, însă înţeleaptă şi neagasantă faţă de copii. Aceasta e o muncă imensă.

Să ne intoarcem la carte. Eu ştiu că din veniturile vanzării cărţii, dumneavoastră construiţi o biserică.

La noi în mănăstire este o biserică, singura care s‑a păstrat din cele patru. Dar în ea nu încap toţi oamenii şi mulţi sunt nevoiţi să se roage afară, chiar iarna. Mănăstirea Sretenie (Întâmpinarea Icoanei Maicii Domnului din Vladimir) se află pe strada Bolişaia Lubianka şi noi ştim ce s‑a înâmplat aici în secolul trecut. Noi dorim să construim o biserică care se va numi „Biserica Înălţată Pe Sângele Noilor Mucenici şi Mărturisitori Ruşi, de pe Lubianka”. Plănuim să o sfinţim în februarie, 2017. Toate câştigurile dobândite din vânzarea cărţii în Rusia şi în străinătate vor merge la construcţia acestei biserici.

Conduceţi editura mănăstirii. Care este strategia editorială şi de selecţie?

Editura noastră este în primul rând una bisericească, noi edităm cărţile asceţilor din vechime, ale sfinţilor părinţi, cărţi despre istorie, apologetică, destul de multă literatură, albume, manuale pentru instituţiile noastre de învăţământ. Apropo, de ele se folosesc şi în instituţiile laice. În fiecare an noi edităm 250‑300 de cărţi. Aceasta este, la drept vorbind, principala noastră ascultare şi, în acelaşi timp, şi principalul nostru sprijin economic. În plus, avem şi o instituţie superioară de învăţământ – seminarul, unde 200 de oameni învaţă timp de şase ani, şi ei de asemenea se află în întreţinerea noastră. Avem un ofelinat cu 100 de copii din familii cu probleme grave. Dar acolo noi ajutăm doar financiar, iar de educaţia lor se ocupă pedagogi profesionişti, inclusiv preoţi care au o pregătire pedagogică. Site‑ul Pravoslavie.ru este, la fel, o sursă de cheltuieli. Aşadar editura are o sarcină şi umanitară, şi culturală, şi materială.

Din cate ştiu, ea este una din cele mai de succes edituri bisericeşti din ţară. Unde se mai pot cumpăra cărţile editurii?

Cărţile noastre sunt prezente deja de mulţi ani în magazinele „Biblio‑Globus”. Suntem foarte recunoscători conducerii acestei reţele de magazine pentru că aici se acordă o mare atenţie publicaţiilor noastre. Aceasta este foarte important pentru orice editură.

Care sunt preferinţele dumneavoastră ca cititor?

Ştiţi, eu am fost mai demult un cititor împătimit. Operele preferate scrise de Dostoevski le citeam de două ori pe an. Iubeam foarte mult marile romane ale lui Tolstoi. Clasicii din Occident. Desigur, Puşkin… Dar cu mine s‑a întâmplat ceva cu 30 de ani în urmă, când eu aproape am încetat să mai citesc toate acestea, pentru că am descoperit un întreg continent cu o literatură complet diferită – Ioan Scărarul, Isaac Sirul, Ioan Gură de Aur, Ignatie Briancianinov, Teofan Zăvorâtul. Operele lor sunt atât de grandioase, încât după ce le‑ai cunoscut, nu este deloc simplu să te întorci la beletristică. Câteodată citesc memorii, nu îmi plac povestirile inventate. Sincer vorbind, simt o oarecare pagubă din faptul că nu citesc literatură contemporană, dar ce să mai spunem?, toate au timpul lor. Trebuie să citeşti în tinereţe, când este timp mult şi toată viaţa e înainte.

Mulţumesc pentru convorbirea interesantă!

Material publicat în revista: Lumea monahilor nr. 86, august 2014