Contribuţia preoţimii basarabene la Actul Unirii Basarabiei cu România

Într-un studiu de sinteză asupra factorilor decisivi în săvârşirea Actului Unirii din 27 martie 1918 pe care o efectuiază cercetătorul Iurie Colesnic este menționat faptul că Biserica nu a fost nominalizată, printre celelalte teze, ca factor distinct sau determinant. O face tot Iurie Colesnic în volumul “Generaţia Unirii” în care menţionează: ”Am comite o mare nedreptate dacă n-am remarca rolul Bisericii în actul Marii Uniri. Rolul preoţilor… care s-au dovedit a fi adevăraţi purtători de har divin şi au mers înaintea poporului ca adevăraţi ocrotitori de conştiinţă naţională. Îi găsim mereu printre primele rânduri, îndemnând parcă poporul, enoriaşii la ceea ce au sperat să facă generaţiile anterioare, dar numai lor le-a fost hărăzit în momentul decisiv al istoriei să se afle acolo unde se decidea soarta naţiunii”.

Concluzia la care ajunge exegetul este una demnă de luat în calcul:”…ea (biserica-n.n.) trebuie să pregătească, să educe o Generaţie de Aur aşa cum a fost generaţia de preoţi de la 1918, care au crezut sincer că nu există decât Dumnezeu şi Patria”.

Detaliile urmează.

Cercetătorul Viorel Bolduma, menţionînd că “angajarea preoţimii în mişcarea naţională nu era un lucru lesne de realizat” în calitate de prim argument îl aduce pe acela că “preoţimea basarabeană era departe de a fi omogenă din punct de vedere naţional”. Al doilea argument a fost blestematul rod al politicii de deznaţionalizare care a dus la aceea că preoţimea ”în bună parte se îndepărtase de popor, devenise o pătură socială cu interese de grup, deosebite şi chiar străine de cele ale poporului pe care îl păstoreau”.

Credem, însă, că neomogenitatea din punct de vedere etnic nu poate servi ca argument în sine din câteva motive. În primul rind reprezentanţii altor etnii nu s-au opus Actului Unirii in corpore, dovadă fiind şi votul din Sfatul Ţării. În al doilea rând politica de cadre a ţarismului era o parte componentă a politicii panslaviste in genere. A devenit cunoscut, de exemplu, cazul când un înalt cin bisericesc venit din Rusia, obligat de circumstanţe, învăţa limba localnicilor, dar îi indepărta pe cei care o cunoşteau. Semnificativ este şi faptul că de la 1812 până la Marea Unire Gavriil Bănulescu-Bodoni a fost unicul moldovean postat în fruntea bisericii moldoveneşti, guvernul rusesc avînd grija de a trimite în Basarabia numai Arhiepiscopi ruşi de origine, care au căutat să imprime pe parcursul timpului un caracter curat rusesc administraţiei, învăţămîntului şi chiar ritualului bisericesc.

Deznaţionalizarea, după cum menţiona preotul Iulian Friptul de la Comrat la 24 august 1918 în România Nouă “… este o blestemată moştenire”. Se ştiie bine că limba română a fost izgonită din biserici. Se ajunsese până la aceea că persoane de răspundere, conform hotărârii Direcţiunii, adunau semnături în seminarul duhovnicesc din Chişinău prin care seminariştii se obligau că nu vor mai vorbi moldoveneşte nici măcar între ei. Acţiunea era vădit ilicită şi la primele proteste a fost întreruptă, lucru despre care relata la 7 februarie arhimandritul Gurie.

Absolutismul şi naţionalismul rusesc a fost impus consecvent (perioada Pobiedonosţev, spre exemplu) şi lucrul acesta nu mai poate fi contestat. Dar la fel de adevărat este că preoţimea din Basarabia se opunea făţiş sau tacit acestei stări de lucruri. Nicolae Popovschi, în fundamentala sa lucrare „Istoria bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi” menţionează totuşi că parohienii nu ar fi venit în număr atât de mare la preot dacă el le-ar fi vorbit într-o limbă pe care aceştia nu o cunoşteau. Şi tot el scria într-o altă lucrare: “Cursul superior, unde pe temelia pusă în familie se aşezau alte impresii cu acelaşi spirit românesc, ne-au

fost Biserica, Seminarul Teologic. Aici înrîurirea românismului venea din alt izvor, pe altă cale – din cărţi bisericeşti, din cîntarea evlavioasă, din limbă, din tradiţii poporane; dar urmarea era aceeaşi: adîncimea românismului în suflet, deşteptarea într-însul a unor cerinţe nedesluşite, dar şi nestrămutate”. Autorul vedea, astfel, în membrii clerului (sau în copiii de preoţi, ori în intelectualii şcoliţi la Seminarul Teologic) meritul suprem în pregătirea terenului pentru actul Unirii.

Pare credibilă în această ordine de idei explicaţia că atitudinea tranşantă a preoţimii basarabene în problemele de limbă şi cele naţionale în genere a făcut posibilă apariţia şi popularitatea Partidului Naţional Moldovenesc. Punctul 6 al Programului PNM nu admite dubii: ”Biserica să-şi aibă autonomia ei, adică să se ocârmuiască singură, ea să alcătuiască o mitropolie deosebită cu arhiereul moldovean în frunte. Preoţii să fie crescuţi în limba moldovenească şi toate slujbele bisericeşti să se facă în această limbă”. Nu înzadar Onisifor Ghibu menţiona într-o adresare către românii din Basarabia: ”La întoarcerea delegaţiei de la Odesa Partidul avu norocul să câştige printre conducătorii săi şi pe Arhimandritul Gurie care tocmai se întorsese din surghiunul său de peste Nistru”.

Existau, însă, lucruri mai grave, cum ar fi odioasa practică de a deporta în inima Rusiei preoţii care dădeau dovadă de un cîtuşi de puţin pronunţat sentiment naţional. Relevant în această privinţă este cazul aceluiaşi Gurie Grosu, primul mitropolit al Basarabiei, arhimandrit pe vremea aceea, fondator şi redactor al revistei bisericeşti Luminătorul. El, căzând în dizgraţiile episcopului Serafim Ciciagov este silit să părăsească Basarabia şi să activeze timp de circa 8 ani în gubernia Smolensc în calitate de stareţ de mănăstire, iar mai apoi director al şcolilor pedagogice din Kruşevsc şi Samovka.

Era de aşteptat să apară o imprecaţie ca acea a lui I.Mateiu de la 8 februarie anul 1918 (România Nouă nr. 16) precum că”…în lupta de înviere naţională a basarabiei biserica n-a luat nici o parte… biserica stă nemişcată, învăluită într-o tăcere de mormânt”. Invectiva a atras o promptă replică a protoiereului Ioan Andronic (17 februarie, 1918):”…oare cine în Basarabia purta grijă pentru moldoveni vreo zece ani înapoi? Unde s-au făcut vorbe sau lucrări de luminare a norodului în limba lui? În ce fel de organizaţii, de zemstve ori ministerii şi şcoli, în ce adunări şi aşezări, afară de biserică? Nici o suflare care era în dregătorie nu vorbea cu norodul în limba lui, nici “ureadnicii”, nici “pristavii”, nici judecătorii cu profesorii din şcoli, nici alţi “cinovnici”- numai decât preoţii”.

Urmează un şir de fapte şi cifre mai mult decât concludente.

”După dorinţele preoţimii, la anul 1907 s-a descoperit tipografia eparhială care lucrează până azi. În această tipografie pentru deşteptarea moldovenilor s-au tipărit pre limba moldovenească…jurnalul Luminătorul, în număr de o mie de exemplare pe lună, iar în curgerea de zece ani 120 de mii de cărţi. Ca un adaos la acest jurnal, la sfârşitul anului se trimite o carte mare Vieţile sfinţilor la toată biserica, ce în timpul trecut au dat zece mii de cărţi în aşa fel. Afară de acestea s-au împrăştiat la norod şi la biserici mulţime de mii de cărticele de rugăciuni Acatiste, Psaltiri, cărţi de predarea Legii Dumnezeeşti în şcoli.”.

Concluzia autorului acestor rânduri este una demnă de reţinut:”…mai înainte de prăbuşirea ţarismului, preoţimea din Basarabia făcea lucrul său încet, fără de frică, nici ascunzându-se, nici silindu-se a trâmbiţa la toate căile de faptele sale”.

În paranteze fie spus, ultimele cuvinte vădesc nu numai modestia preoţilor basarabeni, dar şi condiţiile deosebit de grele în care aceştia erau nevoiţi să activeze.

Aceeaşi idee o exprimă cu fermitate la 23 februarie 1918 preotul St.Haritonov: ”cu bună seamă toată lumea va mărturisi că după o sută de ani de rusificaţie în Basarabia, de-o mai fi rămas ceva la moldovenii noştri de ale Moldovei, sau în vorbă, sau în portul lor, sau în viaţa lor, aceasta este din grija, supărarea şi îndeletnicirea numai a preoţmii. Cărţile cele moldoveneşti prin bisericile noastre, ba şi pe la şcoale sunt căutate şi aduse numai de preoţi. Învăţătura şi toată vorba pe limba moldovenească o ţine totuşi numai preoţimea. De-au fost şi alţii goniţi în Rusia, apoi ei n-au fost pentru neam, ci din alte pricini, pentru alte interese. Dar şi strâmtorile, necazurile, ba şi pedeapsa pentru iubirea neamului a fost şi este tot numai partea preoţimii, cu cât mai mult că preoţimea suferă din două părţi: şi de la ocârmuire şi de la cei ce nu-şi înţeleg folosul lor.”

Cei care nu-şi înţeleg folosul lor, altfel zis opoziţia tacită Unirii au fost dezavantajaţi de cel puţin două circumstanţe. Prima dintre ele este calvarul prin care trecea biserica rusă odată cu venirea bolşevismului.

V.Boldişor vorbeşte despre două evenimente istorice care s-au întâmplat prin voia providenţei în aceeaşi zi: 21 noiembrie, ziua Intrării în Biserică a Maicii Domnului. Pe de o parte, la Moscova, în catedrala Vasilii Blajennâi de pe Piaţa Roşie se desfăşoară procesiunea solemnă de înscăunare a patriarhului “Vseea Rusi” Tihon (ajuns degrabă martir al creştinătăţii la fel ca şi alţi mii de slujitori ai cultului care aveau să fie împuşcaţi printr-un ordin personal al lui V.Lenin). Procesiunea este huiduită, profanată cu strigăte triviale şi înjurături de către gărzile bolşevice care patrulau piaţa.

Pe de altă parte la Chişinău deputaţii Sfatului Ţării, înainte de a se întruni în prima lor şedinţă, au venit in corpore la catedrala eparhială, asisitând la Liturghie. Asupra acestui moment merită să ne oprim mai mult. Iată cîteva menţiuni publicate în ziarul “Ardealul (Transilvania)” nr.9 din 26 noiembrie 1917, care reflectau aceste evenimente:

“Marea zi de îndoită sărbătoare s-a început cu slujba dumnezeiască în frumoasa biserică catedrală (Sobor). Niciodată nu s-a mai săvîrşit pînă acum în această biserică slujba curat moldovenească. Tot în această limbă cîntă şi corul părintelui Berezovschi… Plîng bejenarii transilvăneni, bucovineni, munteni şi macedoneni, pe cari această slujbă îi transportă departe, în ţara lor… şi plîng de bucurie şi moldovenii, cari văd, în sfîrşit, cum visul lor vechiu prinde trup…

Cîtă fericire a adus această slujbă în toate sufletele! Ce putere mare este cuvîntul Domnului spus în limba norodului!… După ieşirea din biserică… numerosul public… se îndreaptă spre localul Sfatului Ţării. Pe palat flutură un minunat steag românesc. …Cînd la Bucureşti de un an de zile nu mai flutură steagul neamului nostru, iată îl văd ca prin minune, la Chişinău, pus de fraţii noştri moldoveni, deşteptaţi la viaţă…

Cu inima plină de evlavie intrăm în localul parlamentului moldovenesc…

Înainte de slujbă, Prea Cuviosul arhimandrit Gurie spune o înălţătoare cuvîntare, în care menţiona că: Prin alcătuirea Sfatului ţării, noi luăm în mîinile noastre puterea ocîrmuirii, intrăm în drepturile de autonomie a Basarabiei… Toţi ne-am săturat de anarhia care domneşte în ţară şi vrem să avem stăpîn care să facă rânduială, să introducă în viaţa noastră respectul către legi şi cunoştinţa de stăpîn. Însă ca să ţinem autonomia, trebuie să ne facem vrednici, de a o purta, de a o păstra… Sfatul Ţării, în lucrările sale trebuie să fie condus numai de binele şi folosul norodului.

Între membrii sfatului să nu fie împărecheri, invidie, ură, iubire de înrăire şi aşa înainte, ci să fie în inimile lor gătire de a jertfi interesele lor binelui obştesc. Căci dacă va fi între dînşii

sfadă, ei nu vor putea introduce în viaţa obştească rânduială, nu vor putea apăra în ţară dreptatea pe temeiul frăţiei şi libertăţii, se vor arăta nevrednici de ocîrmuire.

Cunoscînd bine bunăvoinţa lui Dumnezeu,… organizatori Sfatului au chemat pe Preasfinţitul Stăpîn şi preoţii norodului ca să cheme ajutorul şi blagoslovenia lui Dumnezeu şi a Maicei lui Dumnezeu asupra lucrărilor Sfatului Ţării.

Deci să ne rugăm Domnului Dumnezeu şi Preacuratei Maiceu Lui, ca să fie în Sfatul Ţării bună înţelegere şi unire, ca să le dăruiască cuvenita înţelepciune pentru a înfăptui în viaţa noastră obştească dreptatea pe temeiul libertăţii şi frăţiei. Amin.”

În acelaşi context merită să fie citată şi telegrama Mitropolitului Pimen al Moldovei către Sfatul Ţării, document care atestă că Biserica română a avut o atitudine cu adevărat frăţească faţă de clerul şi poporul din Basarabia: ”Binecuvântat fie Dumnezeul părinţilor noştri, care în a sa iubire către neamul românesc, a orânduit ca a noastră Basarabie prin hotărârea Sfatului Ţării şi luminatul patriotism al guvernului să se lipească pentru vecinicie la trupul Patriei-mame de la care a fost desprinsă mai bine de un veac. Această veste bună ce ne-a sosit de la Chişinău, e pentru biserica neamului românesc o dulce mângîiere în aceste vremuri grele, dar pline de nădejde pentru un viitor mai fericit. Din toată inima binecuvântez poporul basarabean şi îi doresc o viaţă liniştită şi întemeiată pe dragăstea creştinească”.

Prin participarea ei la marele eveniment şi prin locul de cinste ce i se atribuia, Biserica era îndreptăţită, astfel, să tragă nădejde că Sfatul Ţării nu va lucra împotriva ei, ci “spre folosul Bisericii, împreună cu Biserica”, “bucurîndu-se, din chiar momentul întemeierii sale de binecuvîntarea şi rugăciunile Bisericii”.

Relatări de felul acesta pot fi găsite cu uşurinţă în presa vremii. Ele confirmă încă faptul că aportul preoţimii la cauza Unirii în nici un caz nu poate fi trecut cu vederea. Fără „Luminătorul” şi „Cuvânt moldovenesc”, fără nişte personalităţi spirituale cum au fost Alexei Mateevici, profesor la seminarul teologic din Chişinău, autorul poeziei Limba noastră, actualmente Imn al Republicii Moldova şi a unui şir de studii pe teme etnologice şi religioase scrise cu scopul declarat al deşteptării „din somn de moarte” a poporului Basarabiei, fără un Dionisie Erhan, senator în primul parlament al României Mari, vicar al arhiepiscopiei Chişinăului şi Doctor Honoris-Cauza al Universităţii din Iaşi, fără dârzul Gurie Grosu, modestul, dar tenacele Constantin Popovici, intransigentul Nicolae Popovschi, consecventul Alexanru Baltaga, curajosul Andrei Murafa, Mina Ţăruş, Petru Bragă, Nistor Ţugui, Nicolae Verdeş, Andrei Madan şi atâţia alţii nenominalizaţi Unirea nu ar fi trecut atât de clar prin inimile basarabenilor şi s-ar fi putut transforma uşor în anexiune. Iar un asemenea pericol exista şi el a fost sesizat de proaspătul absolvent al Seminarului Teologic din Chişinău şi de o lună şi jumătate deputat în Sfatul Ţării Vasile Harea, care la 13 martie 1917 punea problema autonomiei locale: “…anexarea, adică alipirea Basarabiei la România, fără nici o condiţie, ne-ar pune măcar şi vremelnic, sub regim centralist, păgubitor atât intereselor noastre cît şi interesului general”.

În acelaşi context, Onisifor Ghibu sublinia că “încă din prima zi în care s-au pus bazele Partidului Naţional, alături de democraţi şi de boieri, a luat loc şi preoţimea, în frunte cu arhimandritul Gurie, cu igumenul Dionisie de la Suruceni, cu preoţii C.Parfeniev, A. Murafa, V. Gobşilă ş.a. Revista Luminătorul deveni un fel de organ neoficial al Partidului Naţional, publicînd aproape lună de lună, ştirile despre conferinţe, ţinute pe timpul congresului preoţesc din aprilie 1917; întreaga preoţime prezentă s-a înscris nominal, cu o bucurie ce nu se poate spune, în rîndurile Partidului naţional. Şi, în vreme ce boierimea basarabeană, după cîteva luni de activitate în cadrele Partidului, s-a retras în mod irevocabil din politică, preoţimea a rămas pînă la sfîrşit

alături de cei ce au creat Basarabia de azi; ea a avut reprezentanţi nu numai în Sfatul Ţării, de unde boierimea a absentat în permanenţă, ci şi în guvernul tinerei republici, unde arhimandritul Gurie a fost “tovarăş al ministrului de justiţie”.

De asemenea, în activitatea de propagandă naţională prin scris, la care nu s-a împărtăşit nici un singur boier, întîlnim o serie întreagă de preoţi (în afară de cei amintiţi: C. Popovici, Ion Andronic, T. Bogos, I. Friptul, P. Gheorghian, St. Haritonov, Al. Mateevici, N. Stadnicov ş.a.).

Colaborarea preoţimii moldovene la opera naţională, într-o vreme cînd ea era încă sub ascultarea arhiereilor ruşi, este o faptă de mare însemnătate. Ea a contribuit într-o măsură nespusă la închegarea solidarităţii moldoveneşti, care niciodată pînă aci n-a fost cu putinţă de realizat”.

Prin cele spuse mai sus sugerăm că pentru noi contează nu numai patosul cu care o parte a preoţimii basarabene a primit Unirea şi propagarea evenimentului în mase, dar şi cercul de probleme pe care le-au pus şi la rezolvarea cărora au contribuit în mod substanţuial.

A altă problemă a fost și asigurarea unui salt în propagarea culturii naţionale, domeniu în care bisericii îi revine un rol cheie alături de învăţătorime. Onisifor Ghibu, una dintre cele mai importatnte figuri ale Unirii, după ce apreciază eforturile de culturalizare ale maselor şi propaganda de viaţă naţională pe care le desfăşurau gazeta Cuvânt moldovenesc şi revista religioasă Luminătorul numeşte „ o biruinţă extraordinară” deciziile comisiei şcolare moldoveneşti şi primului congres al învăţătorilor de a înlocui în şcoli alfabetul rus cu cel latin. ”…Să ne reamintim după câte greutăţi s-a întrodus pe la 1860 alfabetul latin în ţările române libere. Ceea ce reclama aci ani întregi de luptă, în Basarabia se înfăptui într-o zi spre nespusa mirare a ruşilor, care încă mai erau stăpâni ai ţării”.

Noi nu trecem cu vederea nici eforturile de a influienţa învăţătorimea pe care le-a depus marele poet şi preot Alexei Mateevici şi că Limba noastră a fost publicată cu litere latine.

Mai exista şi o altă problemă – pregătirea populaţiei de a citi şi a scrie româneşte. În acest sens slujitorii bisericii recurgeau la deschiderea de şcoli pentru adulţi.

Rămâne de menţionat că prezenţa preotului în şcoală n-a fost în perioada interbelică un lucru de mirare. Din cele expuse, sper, vine logic concluzia că minimalizarea rolului preoţimii la înfăptuirea Unirii ar fi o greşeală, tot aşa cum greşită a fost părerea lui Octavian Goga, care în trecere prin Chişinău, a opinat pentru aceea ca preoţii, de rând cu boierii, să fie excluşi din politica basarabeană pe motivul că ar fi iremediabil rusificaţi.

Nedeptatea este că prea mulţi dintre ei au rămas ulterior pradă anonimatului, prea mulţi au murit în GULAG, deşi au fost, se poate spune, coautorii unui act politic şi de drept de inestimabilă importanţă. Şi nu este vorba numai de faptul că au înţeles să-şi slujească cu devotament şi modestie Patria fără a cere pentru asta dreptul de a intra în istorie. Onisifor Ghibu, în al său Un cuvânt către românii din Basarabia publicat în revista Luminătorul, în anul 1925 menţiona fără menajamente: „Toate nădejdile puse în politicienii de la Bucureşti au fost înşelate şi moldovenii stau acum fără nici o nădejde de viitor. O mînă de oameni care s-au îmbogăţit peste noapte conduc astăzi Basarabia, care este administrată mai rău ca o colonie… Preoţimea care ar trebui ajutată pentru a fi adevărată povăţuitoare a poporului este şicanată în toate felurile”.

Îndemnul marelui om al Unirii a fost ca preoţii şi învăţătorii să stea în fruntea intereselor culturale ale poporului. “Politicienii, zicea el, au demoralizat Basarabia, înviaţi voi (preoţii n.n.) din nou bunele moravuri”.

După mai mulţi ani cercetătorii constată că Unirea s-a produs la nivel politic, dar nu şi spiritual. Vina, însă, nu e numai a modeştilor păstori…

Preot Nicolae Jelihovschi